Strigături de stradă în Bucureştii de ieri şi de azi

Strigătura este metoda prin care negustorii ambulanţi îşi fac reclamă produselor sau serviciilor. În Bucureşti, astăzi au mai rămas doar câteva categorii: cumpărătorii de fier vechi şi vânzătorii de mături sunt printre cei mai vocali.

„Metura meturaaa, hai să vă dăm meturaaa!”

Hipermarketul nu a reuşit încă să îi alunge de pe străzi pe ultimii vânzători ambulanţi de mături din Colentina. Ei vin mai cu seamă vara ducând în cârcă trei variante: mătura cu coadă lungă, măturica şi târnul de nuiele. Nu am mai cumpărat demult de la ei, e drept că nici nu prea mai mătur curtea. Dacă nu cumpăr, nici nu am intrat în vorbă cu vreunul, dar Elena Gogioman scrie despre Pătru Munteanu din Racoviţa, născut în 40.

Cu teancul în spate, vine de la Racoviţa până în Râmnic. Mai vinde câte una pe drum. Face popas în Călimăneşti, unde îşi caută culcuş de noapte, apoi porneşte iar la drum. Zile de-a rândul merge pe jos, strigând, ca un cântec de jale: Mătuuuri! Mătuuuri! Hai la mătuuuri!”

Cei ce au dispărut

Cine mai ştie, azi, cum strigau sacagii pe uliţele Bucureştilor de început de secol 20? Nu există înregistrări audio cu ei, sau cel puţin eu nu le-am aflat. Cert e că din scrieri ştim că pe străzi treceau vânzătorii de apă, de ulei de lampă, de covrigi, de bragă.

Mai erau negustorii de site şi ciurele, aşa cum pomeneşte Marin Preda în Intrusul.

Avea de toate soiurile, mai mari, mai mici, de făină, de mălai, de cozonac (…) cum striga? Ciurele, bă! Sau, luaţi ciurele? Sau, să vă dau ciurele?

Larma era completată de băieţii care vindeau ziare, la primele ore ale dimineţii.

În urmă cu mai bine de 20 de ani, pe strada mea mai treceau ardelenii care reparau butoaie. „Repaaaar butoaie, repaaar butoaie.” O singură dată i-a chemat bunicul în curte. Meşterul era gras, roşu în obraji şi „de lângă Alba Iulea”. A cerut slană şi ţuică înainte să se apuce de treabă, adică să îndese nişte trestii între doagele butoiului căruia i-a fixat apoi cercurile mari de fier.

În Colentina nu prea mai face nimeni vin astăzi, bolţile cu struguri mai există doar în curţile unde locuiesc (încă) bătrânii. Se vor duce cu vremea, luând şi buturugile de viţă după ei. În urma lor rămâne şapa, gresia şi tencuiala decorativă.

Pe youtube există o singură înregistrare cu un meşter dogar, publicată în 2008. Încet, le cam moare meşteşugul, pe măsură ce vasele din plastic sau fibră de sticlă iau locul doagelor din lemn. Totuşi, speranţe sunt; marii vinificatori şi cramele nu vor renunţa la butoaiele din lemn. Vinul bun nu îmbătrâneşte în plastic.

Tot înainte de 89, sticlele şi borcanele erau la mare căutare. Căutate erau sticlele groase de şampanie, care se plăteau bine, dar şi cele de lapte sau cele de un litru, în care se vindea apă minerală. Abia apoi veneau cele de jumate, de bere.

Azi, berea se dă la PET sau la doză, iar ţiganii negustori de „reciclabile” s-au reorientat de la sticlă către fier.

„Fiare vechi cum-păăăăr, fiare looooom!”

Dezvoltarea reţelelor de vânzare a fierului vechi a avut şi efecte nefaste. Alături de evaziunea care produse pagube de miliarde, pe lângă cei care se ocupă de colectarea fierului din gospodării – care sunt dacă nu legali, măcar toleraţi – au apărut şi hoţii de fier, care devastează cam orice poate fi tăiat sau spart. Victime sigure în oraşe sunt capacele de canal, care atârnă greu la cântar, iar pe câmp ţevile de irigaţii.

Cei toleraţi, adică cei care colectează deşeurile, au mai fost nevoiţi să treacă printr-o schimbare. Circulaţia căruţelor în marile oraşe a fost interzisă, iar locul lor a fost luat de cărucioare sau de Dacii papuc, în cazul celor mai înstăriţi.

Alţii doar strigă, fără căruţ sau maşină, plimbându-se pe străzile din jurul Cişmigiului, aşa cum i-am auzit azi. Dacă găsesc vreo curte cu fier vechi, se întorc după aia cu cărucioarele, ca să nu le care degeaba după ei.

Cei din noul val

Vara, pe străzile din Colentina trec dubiţe încărcate cu legume: ceapă, cartofi, pepeni. Câteodată şi căruţe, cu caii mergând tiptil pe străduţele periferice, fugind de poliţia prezentă pe marile bulevarde.

Într-un an apăruse şi o maşină frigorifică cu îngheţată, după model american. Nu striga nimeni, maşina era dotată cu o goarnă de unde se auzea o muzică ca din desene animate. Nu a avut succes, semn că locuitorii din mahalale apreciază mai mult strigătura tradiţională, decât muzica pop.

În imagine: O vânzătoare ambulantă de pepeni îi prezintă marfa vecinului meu, nenea Sandu „vânătoru”, în iulie 2011.