Şi totuşi, Steven Van Groningen avea dreptate

Dacă e să vorbesc despre mediul de afaceri, pot spune doar că e prea corupt. Consider că trebuie sa fie un efort constant şi toleranţă zero, pentru că are efect asupra investitorilor. E important să arătăm că facem paşi clari şi constanţi împotriva corupţiei. Plimbaţi-vă prin Bucureşti şi vă veţi putea da seama că e corupţie – Steven van Groningen, preşedintele Raiffeisen.

Ştiu, mulţi vor sări să spună că iar vin străinii să ne ţină predici, în vreme ce companiile străine însele participă activ la întreţinerea unui mediu de afaceri corupt. Şi vor spune că este suficient să ne aruncăm un ochi pe proiectele de infrastructură, acolo unde companii de top – Strabag, Boegl, Astaldi, Bechtel – au în derulare contracte considerate de specialişti a fi umflate artificial.

Şi totuşi, domnul Groningen avea dreptate. Dacă se va continua în acest ritm, economia va stagna, se va sufoca în propria vomă. Steven Van Groningen a făcut această declaraţie la un consiliu al investitorilor străini (care au cerut urgentarea proiectului de comasare a terenurilor agricole, o să revin asupra subiectului). Ca reprezentant al acestora, a arătat cu degetul spre autorităţi, implicit spre românii pe care ele îi reprezintă.

Dar, ar trebui să vedem şi cum s-a ajuns aici. Dacă ar fi să punem în balanţă, pe talerul din stânga integritatea investitorului şi pe cel din dreapta integritatea românului, acul se va mişca brusc la dreapta sau va rămâne nemişcat, semn că integrităţile alea două sunt egale?

Eu consider că:

România nu a fost admisă în Uniunea Europeană, şi-a cumpărat locul. A dat şpagă să intre la facultate. Profesorii în buzunarele cărora au intrat banii au fost companiile statelor membre. Unele au avut un interes direct, semnarea unor contracte cheie adică, iar altele indirect – facilitarea accesului pe o piaţă nouă. Şi într-un caz şi în altul, firmele autohtone reprezentau un concurent incomod.

Ce s-a întâmplat cu acestea, este cvasi-cunoscut.

1. Industria a fost demontată (sute de fabrici) sau cumpărată pe bani puţini. Cum s-a întâmplat asta? Prin şpagă. Cine a dat? Logica ne spune că în niciun caz românii. Putem să presupunem, aşadar, că cei care au dat şpagă au fost străinii. Românii au încasat firimiturile rămase de la masa dinozaurilor, firimituri care s-au dus întru săltarea pieţei imobiliare, care a început să abunde în proiecte de construcţii. De asemenea, întru susţinerea pieţei auto, numărul de maşini cunoscând o evoluţie spectaculoasă.

Administratorii industriei româneşti au luat şpaga, străinii care au preluat-o au oferit. Ambele categorii sunt vinovate.

2. Agricultura a fost fărâmiţată printr-o lege prost aplicată şi trecută din stadiul de agricultură industrială la cel de subzistenţă. Pe măsură ce agricultura decădea, şi-au făcut apariţia mai multe entităţi, în funcţie de domeniul de activitate.

În cultura mare (cereale şi plante tehnice), au apărut marii traderi: Cargill, Toepfer, Glencore, Bunge (care are afaceri şi cu ulei). Apelăm iarăşi la logică şi plecăm de la nişte cifre cunoscute. Evaziunea fiscală din agricultură era estimată la începutul anului între 40% şi 60% de către reprezentanţii sindicatelor din domeniul industriei alimentare. Ori, atâta vreme cât aceşti dinozauri discreţi domină piaţa cerealelor, putem presupune că sunt cel puţin la curent cu mediul corupt în care îşi desfăşoară activitatea, mediu corupt care le permite să obţină cifre de afaceri precum cea de mai jos (Toepfer România SRL, cifre aferente anului 2010).

toepfer-cifra-afaceri-2011

“Traderii internaţionali cumpără de la producători şi în secunda doi vând, punând o cotă de adaos. Producătorul este hărţuit să vândă la recoltare la preţuri mici pentru că nu are de ales, nu are unde să depoziteze, iar faptul că în România se vinde conjunctural este un avantaj pentru comercianţi. I-am făcut mari prin slăbiciunea noastră” – Culiţă Tărâţă, proprietarul TCE 3 Brazi.

Nu îl putem bănui pe domnul Tărâţă că usturoi nu a mâncat şi gura nu îi miroase, dar are dreptate, cu toate că declaraţia este îndreptată nu împotriva practicii evazioniste, ci împotriva unor concurenţi direcţi.

În legumicultură, există câteva diferenţe. Dacă pe piaţa cerealelor actorii principali ai schimbării au fost marii comercianţi, în sectorul legume-fructe principalul rol l-au jucat reţelele de supermarketuri. Acestea s-au extins cu efervescenţă, îngropând taraba tradiţională şi micile băcănii cunoscute ca magazine de cartier.

Direct sau prin intermediul pieţelor de gros (depozite frigo, de fapt echivalentul silozurilor din cultura mare) controlate de altă categorie de investitori străini, supermarketurile au început să injecteze importuri masive în piaţă. Aşa au apărut celebrele roşii turceşti, ţelina olandeză, ceapa egipteană sau nucile din Statele Unite.

Retailerii arată cu degetul către producătorii români, care nu vor să se asocieze şi să producă la cantităţi precise şi standarde de calitate. Pe undeva, au dreptate. Însă e greu de crezut că nu cunosc traseul prin care marfa ajunge din camionul intermediarului, din depozitele angrosiştilor adică, la raion. Colac peste pupăză, au apărut şi acuzaţiile privitoare la taxele de raft.

Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pe piaţa laptelui, a panificaţiei, a cărnii.

Rezumatul e simplu: peste tot sunt prezenţi intermediari care întreţin evaziunea şi implicit corupţia. Fac bişniţă la nivel înalt. Dar atâta timp cât bişniţarii au relaţii directe de comerţ cu firmele investitorilor străini, este incorect să acuzi doar românii de corupţie.