Sfântul Ştefan, prilej de bucurie pentru mulţi şi de reflecţie pentru mine

| | Opinii

Azi este ziua Sfântului Apostol Ştefan, cel dintâiul mucenic care a murit bătut cu pietre în numele lui Iisus (pacea fie asupra lui!) şi care este sărbătorit de Biserica Ortodoxă. Un prilej să le spun la mulţi ani celor care se numesc Ştefan sau Ştefania şi, totodată, moment în care îmi reamintesc motivul pentru care am ales Islamul.

sfantul-stefan

Ca să înţelegeţi mai bine povestea şi legătura de suflet între mine şi Sfântul Ştefan, aşa cum este el descris în traducerea românească a Evangheliei, trebuie să ne întoarcem în urmă cu 3 ani şi să vă spun că eram singur în faţa unei mese doldora de cărţi când am hotărât să trec la Islam nu atât pentru cele aflate despre această religie – la vremea aceea ştiam foarte puţin – cât pentru ceea ce aflasem despre ortodoxism.

Vedeţi, un român se naşte şi este botezat la scurtă vreme, primind această taină a bisericii şi încreştinându-se. Dintre toţi, apoi, puţini sunt cei care cercetează şi mulţi cei ce cred. Şi verbul ăsta – a crede – e viclean în limba română. Mulţi cred, în sensul că sunt de părere, interpretează, opinează. Alţii, puţini la număr, cred în sensul că simt credinţa. În limba turcă, această credinţă e bine delimitată de celălalt înţeles prin termenul Iman – credinţa spirituală, care diferă de Sanır – presupunere.

La un moment dat, dacă cercetezi mai întâi în cărţi apoi în inima ta, afli că o parte din cele ce ştiai erau Iman şi atele Sanır. Credinţe şi păreri. Şi rămâi consternat şi nu înţelegi cum de nu ţi-ai pus întrebări până atunci. Păi nu ţi le-ai pus, pentru că dacă nu (te) cercetezi, credinţa (Imanul) rămâne undeva în miezul tău ca adevărul care aşteaptă, uleios, să iasă la suprafaţă.

Eu despre Islam am aflat, întâi, un singur lucru: lā ʾilāha ʾillā l-Lāh, adică nu există decât un singur Dumnezeu. Ia te uită ce chestie, mi-am zis, e ca la noi! Iar apoi, ca să îmi susţin părerea că „e ca la noi” am pus mâna pe izvoare şi texte ortodoxe şi am început să citesc.

Atunci a venit consternarea despre care vorbeam, când mi-am dat seama că azi ortodoxismul este, din punctul meu de vedere, cel puţin predispus la politeism. În sensul că oamenii se roagă celor pe care îi consideră intermediari , facilitatori ai comunicării dintre ei şi Dumnezeu.

Între toate acestea, Sfântul Ştefan a intrat în mintea mea cu următoarele cuvinte, reproduse aşa în Faptele Sfinţilor Apostoli:

„Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”

Astfel am ajuns eu la ceea ce reprezintă diferenţa fundamentală între creştinism şi islam. Atunci mi-am dat seama că nu mai înţeleg modul în care Iisus este privit de către creştini. După aceea am început să citesc cu atenţie din Biblie şi l-am ascultat pe Sfântul Apostol Pavel care spune în epistola către romani:

„Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!”

Am citit, apoi, despre dubla natură a lui Iisus: umană şi divină. Atât în resurse protestante cât şi ortodoxe.

Însă, indiferent cât am cunoscut, nu am reuşit să aflu răspunsul la întrebarea care mi-a rămas în minte după cele citite de la Sfântul Ştefan: cum poate Fiul lui Dumnezeu să stea de-a dreapta lui Dumnezeu, dacă El este Dumnezeu?

A urmat o perioadă de îndoieli şi de căutări, perioadă în care am confruntat cele aflate din cărţi cu cele aflate din inimă. De atunci, îl caut pe Dumnezeu.

În privinţa lui Iisus, îl iubesc la fel de mult precum atunci când nu îmi puneam întrebări. Îl iubesc şi îl văd (interpretez) în felul meu, aşa cum ereticul Arie l-a văzut în felul lui. Poate că merit să fiu pălmuit pentru asta, dar eu cred ceea ce am citit în Coran:

„I-am dăruit lui Moise Cartea şi am făcut să-i urmeze alţi trimişi. I-am dat lui Isus [‘Isa], fiul Mariei [Maryam], semnele desluşite şi l-am întărit pre el cu duhul sfânt.” – Coran, SURAT AL-BAQARA

Profetul Iisus, aşa cum îl văd eu, a fost întărit cu duhul lui Dumnezeu. Cum să fie altfel, oare, atâta vreme cât în afară de Adam, Iisus este singurul Om care s-a însufleţit pe pământ cu ajutorul direct al divinităţii. Aşa cum spune crezul ortodox, „născut, nu făcut”. Adică, Lumină din Lumină. Iată, aici sensul Islamului şi al creştinismului e acelaşi. A fost un Om întărit cu duh de la Dumnezeu.

Vedeţi, în multe alte ipostaze ale credinţei, ale Imanului, m-am „jucat” abordându-le din toate unghiurile. Am descoperit că Islamul şi Creştinimsul sunt ca doi fraţi buni, care azi se înţeleg şi se iubesc iar mâine se păruiesc şi se trag de păr. ca doi copii. Nu îmi spuneţi de ce se întâmplă în lume, nu mă interesează. Eu când vorbesc despre islam şi creştinism vorbesc despre conceptele fundamentale, aşa cum s-au mulat ele pe sufletul meu. Că unii le interpretează într-un fel sau altul, pace lor, eu am hotărât să mă însingurez.

Şi încă mai cercetez şi îl mai caut pe Dumnezeu, că altfel cum L-aş putea afla?

În loc să arunc şi să pun altceva în loc, am devenit mai înţelegător şi mai tolerant de atunci. Ca să neg, trebuie să cunosc mai întâi. Ca să fiu de acord, trebuie mai întâi să ascult, nu să iau a priori.

Dragos Serban

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător.