sărăcie, sălbăticie, alienare

Din spate a venit un copil, pe care domnul Price l-a aproximat a fi de maxim 12 ani, şi de la distanţa de 1-2 metri, a aruncat cât a putut cu un bolovan înspre faţa unuia dintre turişti. Norocul a fost că a apucat să îşi pună mâna în faţă, altfel… Într-un final, s-au retras atacatorii şi turiştii au mers mai departe… Dl. Price era şocat, în special, de faptul că un copil de 10-12 ani aruncase cu atâta ură…

E vorba de cazul bicicliştilor atacaţi cu pietre în judeţul Cluj.

Azi am văzut imagini cu un bătrân lovit cu beţe de copii. Presa scrie că minorii erau deja în atenţia poliţiei pentru cerşetorie, ei stând alături de părinţi în locuinţe sociale puse la dispoziţie de primăria din Mediaş.

La fel ca domnul Rick Price, turistul străin cu mâna fracturată, mă minunez şi mă întreb de unde vine plăcerea de a provoca suferinţă, în cazul unui copil.

Să fie sărăcia? Suferinţa? Lipsa de afecţiune?

Un câine bătut şi înfometat devine agresiv, pentru că aşa este obişnuit. Soldaţii din cărţile lui Sven Hassel se obişnuiesc cu moartea şi grozăviile. Când suferinţa devine un fapt cotidian, nu stai pe gânduri în a o oferi şi altuia.

„Cangrena era un lucru obişnuit, înspaimântator de obişnuit, membrele putrezite făceau parte din spectacolul cotidian” – Blindatele morţii

Totuşi, ceva nu se leagă. Nu toţi copiii săraci devin precum cei de mai sus, aşa cum nu toţi soldaţii au fost sadici.

Pentru că nelegiuirea nu iese din pământ şi necazul nu răsare din pulbere, ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor – Iov, 5:6,7

Dacă „omul este născut pentru suferinţă” (potrivit unei alte traduceri a versetelor de mai sus, pomenită de părintele Cleopa), atunci de ce suferinţa îi înrăieşte pe mulţi? De ce scoate răul la iveală şi de unde vine, care este sursa lui?

A’ūdhu billāh…

أعوذ بالله من الشيطان الرجيم