Poveste din trecut
Motto: te iubesc şi restul pace; în urma noastră potopeşte apocalipsul şi noi tot ne mai îndreptăm spre lumină.
Mi-e greu să îţi vorbesc despre ceea ce s-a petrecut atunci, în Arcă. Cert este că l-am rugat frumos pe Noe şi a îngăduit să ne ia şi pe noi. Nu că mi-ar fi păsat de mine, dar nu voiam să mori înecată şi nici să te las singură pe Arcă nu-mi convenea.
Şi iată-ne doi peste ape şi valuri, sub ploi, şi uzi împinşi de vânt. Am întrebat unde este Araratul şi nu mi s-a răspuns. M-am pălmuit peste frunte şi mi-am amintit că, prost sunt, nu mai e nimeni să-mi răspundă. Doar tu, iubito, şi Noe cu marea lui familie.
Ştiam că acel munte este destinaţia noastră. Din acest motiv nu mi-am dezlipit ochii din zare, până când sarea şi vântul m-au făcut să lăcrimez. Ţi-am pus mâna pe obraz să te mângâi şi am simţit că şi tu lăcrimezi.
Când te-am întrebat, mi-ai răspuns că din cauza mea, că m-ai considerat deznădăjduit, că nu mai avem nici o scăpare şi vom rătăci în veci pe ape. Ţi-am explicat că e doar sarea. Şi mi-ai răspuns ceva, într-o limbă atât de veche încât nu o înţelegeam.
Pesemne, mi-am zis atunci, că locul meu chiar nu este în Arcă, dacă nici pe tine, iubita mea, nu te mai pot înţelege.
Noe a venit atunci până lângă mine, şi-a mângâiat barba şi mi-a şoptit la ureche că sunt prea mic să înţeleg unele lucruri, că sunt doar om, şi oamenii nu pot înţelege porumbeii. Abia atunci am văzut cum iubita mea se transformase încet în porumbel, şi gângurea în palma mea.
– De ce, şi la ce bun, am întrebat mirat.
– Să aibă cine veni cu-o creangă de măslin. De aceea v-am luat cu mine în Arcă.
Lămurit doar pe jumătate, i-am mărturisit îndoiala.
– Şi eu, eu cine sunt? De ce nu m-ai lăsat să mor în ape, ci m-ai salvat ca un părinte, pe mine şi pe ea deopotrivă?
A zâmbit atunci enigmatic, şi şi-a apropiat barba de urechea mea.
– Tu vei trăi să cauţi porumbelul, altfel murea iubirea în potop.