Petre Pocăitul

„Uneori, noaptea, când ştiu că nu mă vede nimeni, îmi întorc ochii pe dos şi îmi privesc gândurile. Ca pe o haină cu stofa pe dinăuntru şi căptuşeala afară îmi port privirea şi nu îmi e ruşine de asta. Mai ruşine îmi este de ce văd înăuntru”.

Petre stătea aşezat într-o rână pe scăunelul de lemn şchiop de un picior. De câte ori întindea mâna după cana cu ceai, scârţâia din toate încheieturile descleiate şi îmi ziceam gata, să vezi că acuşa cade. Sorbea din cana aburindă, pufnind pe sub mustaţă, apoi o aşeza pe masă, tot cu scârţ.

Mă gândeam câtă imaginaţie are de a născocit ideea asta, de a-ţi întoarce ochii spre înăuntrul tău. Îmi venea să închid ochii şi să îmi închipui cum arată mintea mea, ce procese electrice şi chimice au loc chiar în clipa asta pe scoarţa creierului, să îmi cântăresc din ochi, strop cu strop, fiecare picătură de sânge care poartă oxigen şi nutrienţi pentru ca organul ăsta să funcţioneze iar eu să fiu capabil în aceeaşi câtime de secundă să izvorăsc acest gând.

Între timp, privirea îmi alunecase puţin în jos. Văzându-mă, a continuat vorbind grăbit, parcă pentru a nu-mi da răgaz.

– De câte ori făceam aşa, stând pe întuneric şi cu ochii în suflet, îl auzeam. Te-ai pocăit? mă întreabă. Nu ştiu cine era, că nu l-am văzut. I-am auzit doar vocea când îmi purtam ochii altminterea. Nu, zic, mă uit şi eu pe aici, nu vreau să cumpăr nimic. Uită-te, zice, că nu costă nimic. Când te hotărăşti, ştii unde mă găseşti.

Aşa îmi zicea vocea, îşi întări spusele, plesnind categoric cu palma dreaptă în tăblia mesei. Un timp, m-a lăsat în pace, mă lăsa să umblu de nebun prin suflet. Apoi a început să şoptească mai tare, mai apăsat, până am început să îi aud vocea şi ziua, la trezie. Pocăieşte-te, pocăieşte-te, pocăieşte-te, zicea.

De câte ori Petre imita vocea, îşi îngroşa glasul şi bătea iar în masă. Cănile săreau puţin şi scoteau un clinchet surd de fiecare dată când bătrânul izbea masa cu palma, povestindu-mi cum îi şoptea lui voce: pocăieşte-te, pocăieşte-te, pocăieşte-te…

Iar s-a oprit. De data asta nu l-am mai lăsat, am intervenit eu după câteva secunde.

– Şi?

– Domnule, nu mai scăpam de ea. M-am gândit că ajung la balamuc. Dar ce mi-am zis? Dacă ajung acolo, nu mai ies om. Că ştiu că bagă în tine pastile de ajungi ca lemnul ăsta, şi ciocăne cu arătătorul în piciorul scaunului, ca să îmi explice cum ajungi de la pastile.

va continua

sursă foto: theplanetd.com