Pe marginea Dunării: o doină românească, cinci interpretări (versuri şi muzică)

„Pe marginea Dunării” este o doină populară cu versuri care îmbină lirica naturii, cea de dragoste şi fatalismul.

Da, inclusiv în doina „Pe marginea Dunării” întâlnim acelaşi pârdalnic fatalism mioritic. O iubeşte, dar i se rupe că s-ar putea îneca. El, cel din doină, consideră că s-au iubit suficient, oricum nu are pe nimeni altcineva, aşa că n-are nimic de pierdut. Vine apa, ne inundă, aia e. Un fel de „ce o vrea Dumnezeu”.

Noi să fim sănătoşi.

Pe marginea Dunării,
Merg feciorii cu boii,
Iar în fruntea boilor,
Merge floarea florilor,
Dragostea feciorilor.
Zice Floare, către soare:
Mână, bade, boii tare
Că vine Dunărea mare!

Las’ să vie să mă-nece,
Că n-are cin’ mă petrece.
N-am nici fraţi, n-am nici surori,
Parc-aş fi făcut din flori.

(variantă:
Las’ să vie să mă mâie,
că n-am fraţi ca să mă ţâie
şi surori să mă mângâie)

Numai mândra să mă plângă,
Că ne-a fost dragostea lungă,
Ne-am iubit ca să ne-ajungă.

Alte variante pe care le-am întâlnit:

„la podeţul cel de piatră,
n-am nici mamă, n-am nici tată,
la podeţul cel de flori,
n-am nici fraţi, n-am nici surori
(…)
Es afară, cat la munţi,
Intru-n casă, n-am părinţi.
Es afară, cat la flori,
Intru-n casă, n-am surori” – Tache Papahagi, Flori din lirica populară, Doine şi strigături, 1936

Pe marginea Dunării – Tudor Gheorghe, de pe albumul Vara simfonic

Pe marginea Dunării – interpretează Ion Lăceanu, la solz de peşte

Pe marginea Dunării – Florin Cîşlaru şi Corul Moldova

Pe marginea Dunării – Nicolae Rotaru

Pe marginea Dunării, Alexandru Grozuta

Folcloristul Tache Papahagi aminteşte un lucru: în poezia populară română nu prea întâlnim nume de ţări. Localizarea se face, de regulă, după denumirea apelor, a localităţilor sau a unor puncte de reper locale.