Negustorul de mătăsuri, fragment #5

[…] Uşa era aceeaşi, până şi mânerul masiv de bronz rămăsese. L-am atins şi am rămas un timp strângându-l în palmă. O strângere cât o mângâiere…

Uşa aceasta văzuse totul, totul până să plec de acasă. Toţi prietenii mei trecuseră pe aici, eu trecusem de milioane de ori pe lângă ea. Oare de câte ori pe an deschide un om uşa de la intrare? Ce întrebare idioată, de parcă i-ar păsa cuiva să afle. Ei bine, eu aş fi curios, am gândit.

Toţi, aproape toţi cunoscuţii mei din oraş atinseseră acest mâner. Ea, ea atinsese acest mâner. Am dus repede mâna la buzunar, m-am asigurat că batista ei e încă acolo. Am sărutat-o, pentru a câta oară? Culoarea albă i se dusese demult, era cenuşie şi mirosea a murdărie veche, dar eu nu simţeam (şi nu am simţit vreodată) altceva decât mirosul ei.

Cum să fac să iau mânerul de acolo? Era bine înfipt în şuruburi. Ce rost ar fi avut? Mă port ca un nebun, mi-am zis. Gata.

Am privit încă o dată casa, în ansamblu. Tencuiala îi căzuse pe o bună bucată din zid, se vedea cărămida. Nu prea dădea semne că ar fi locuită. Chiriţescu era tare bolnav înseamnă, nu simţeam nimic viu între aceste ziduri. Era un cavou uriaş.

Doar un mormânt cu mâner de bronz.

negustorul de mătăsuri (2003-2012), fragment, capitolul II