Metaforă şi o întrebare către mine însumi

Am dat peste o poezie scrisă probabil prin 2002-2003, o inflaţie de metafore dintre care unele acum mi se par bune, dar cu efect uşor greţos înspre diabetic, aşa îngrămădite sub un singur titlu. E un exemplu de cum nu ar trebui folosite metaforele: dacă pui prea multă marmură la o locuinţă, o transformi în mausoleu.

Pe vremea aia citeam mult Nichita Stănescu, ceea ce se simte din avion în versurile de mai jos. Una peste alta, e interesantă ca materie primă pentru ce-oi mai scrie pe viitor.

Asta, în ce priveşte metafora. Cât despre întrebare, ea sună aşa: oare cât ar plăti oamenii pentru poezii? O mai plăti cineva pentru poezii? Acum, când avem atâta tehnologie şi filme şi 3D şi câte şi mai câte?

Îmi aduc aminte de un membru de partid: „Ce?! Să îmbuteliezi apă minerală? Acum, când avem sifon?”

Metaforă de adio

Nu a mai rămas nimic din cele ce vedeam odinioară,
Trecând cu pasul meu de fulg pe catifeaua drumului spre tine.
Sărac, doar muntele de calcar rămase să asculte cântecul călugărilor.

Niciodată viaţa mea nu va mai fi la fel, scria undeva în testamentul meu.
Căzând în genunchi, doream să fiu iertat de viaţă.
Nu am aflat decât smerenia, destinul unui prunc de rob,
Plângând cu lacrimi de aramă pe sfeşnicul tău gol de lumânare,
Îmbrăţişând la piept moaştele scrisorilor mele netrimise.

Durerea cea dintâi a pruncului născut în lapte
Tămâia transformată în chihlimbar, pietrificare a nemuririi,
Topitură a sufletului prelinsă în mare,
Marinare,
priveşte adâncul nemuririi,
Lehamitea uscatului de odinioară
şi betesugul unei flori izbite de înecul patimii pământ.

Din sfeştania casei tale am aflat unde îmi este fericirea: alături de nemurirea ta.
Mi-e dor de clipa când îmi îmbrăcai fruntea în palma ta.

De ce alergi când îţi îmbrăţişez coapsele cu lacrimile mele două,
Pe care tu le vezi palme împreunate către tine ?