Kiev 2014, eroii și românii

Oamenii nu au ieșit în stradă și nu mor pentru libertate, așa cum spune europarlamentarul Monica Macovei. Oamenii au ieșit și mor în Kiev pentru că așa a vrut cineva.

Oamenilor din Kiev acel cineva le spune (și integrați în acest verb, a spune, întregul set de tactici de manipulare și propagandă) să iasă și să moară pentru o cauză, pe care tot acel cineva o construiește după manuale străvechi ¹, denumind-o „pentru libertate”, „pentru țară”, „pentru viitor”. În realitate, oamenii mor pentru cineva și pentru cauza acelui cineva, semnificativ diferită de forma oferită maselor. Acelui cineva nu îi pasă de libertate, de țară și nici măcar de viitorul unui popor.

Libertatea există la nivel de individ, nu de sistem. Fiecare are dreptul de a alege să și-o construiască. Un om poate să rămână liber într-o organizare totalitară, căutând libertatea în gând, în cuvânt, mimând supunerea. Sau poate să plece și să fie liber așa cum vrea în altă parte, cu sacrificiile și riscurile de rigoare.

Indivizii pleacă pentru a căuta resurse, fie ele hrană, fie ele spirit. Milioane de români au plecat deja. Este cea mai bună, mai pașnică și mai tăcută revoluție: un spate întors unui teritoriu care nu îți mai oferă ce ai nevoie. Fiecare român care a plecat și-a făcut propria revoluție, propria construcție a viitorului, ieșind astfel din mecanismele hidoase ale manipulării, propagandei și îndoctrinării. Fiecare român care a plecat a spus „nu îmi pasă de voi și de ideile voastre”, eu am propria cale. Fie că au plecat să muncească în agricultura sau în construcțiile Spaniei, fie că au trecut Atlanticul și gătesc într-o bucătărie din Brazilia, acești oameni sunt adevărații eroi ai zilelor noastre.

Fiecăruia ar trebui să i se ridice o statuie la intersecțiile din satele românești, așa cum au fost ridicate cele pentru soldații căzuți în războaie. Acelea nu au fost războaiele lor, ci ale altora, ale lui cineva din răsărit, ale lui cineva din apus.

Cei care mor azi în Kiev nu sunt eroi, ci niște copii aduși viclean într-un război care nu este al lor. Războiul lor ar trebui să fie propria existență iar frontiera care desparte țara numită azi Ucraina de alte țări să nu reprezinte nimic, decât o convenție semnată de o gașcă de alți cineva.

Eroii adevărați ai Ucrainei luptă de secole doar pentru ei, nu pentru alții. Muncesc în Ucraina, în Rusia, în Franța, în Statele Unite, în Canada, în Argentina, Paraguay, Uruguay. Războiul lor e propria existență pe care și-o construiesc, propriul drum, propria fericire, propria libertate.

Iar cei care au rămas și care stau pe la vreun birt în marginea Kievului în loc să moară în piață nu trebuie judecați, și ei sunt eroi dar au ales să lupte altfel. Poate au vrut să plece, apoi nu au mai avut șansa, puterea, sănătatea, determinarea să o facă. Ei sunt prizonieri, dar și întemnițații pot fi liberi. Sunt liberi chiar și așa, cu spatele întors către războiul lui cineva și al lui cineva.

Acum cinci ani gândeam altfel. Pe atunci încă îmi mai păsa și mie de războaiele lor.

1. După cum evoluează Maidanul și violențele din Ucraina, care polarizează pasiunile celor din afară, se revine treptat la mitologiile politico-intelectuale din timpul Războiului Civil din Spania… „Fascistule”, “jigodie comunistă”, „vândutule”, “unealta Vaticanului”, „curvă stalinistă”… Așa sună acum conversațiile între prieteni care sprijină o tabără sau alta (Dan Alexe)