Iute de mână, atletul şpăgii
Mă duc la Municipal, la o prietenă. Era unu jumate ceasul şi din staţie de la Eroilor până la intrarea în spital era un cârnat lung de oameni, semn că spitalul e mare şi plin. Oamenii, unii cu portocale în pungă, alţii cu supe în borcan, alţii cu mâna în buzunar, ca mine. Cârdul de oameni făcea o spirală, şerpuind printre copacii părculeţului, de la metrou până pe treptele de la intrare.
Mă întegrez în peisaj, intru în spirala de oameni, traversez parcul şi dau să intru. La intrare, portarul.
Dumneavoastră? mă întreabă autoritar. Mă supun autorităţii şi spun ca pe poezie etajul, aripa şi salonul. Da, dar nu se poate, nu e oră de vizită, zice. E şi programul afişat pe uşă, îmi arată. Numai de la două la cinci.
Bine, zic, mă întorc la două. Şi dau să plec. Fac doi paşi, mă strigă. Auziţi, strigă, haideţi…
Mă priveşte înţelegător şi îmi face semn să îl urmez. Intrăm în hol, trecem spre lifturi. Haideţi că rezolvăm, îmi zice încet. Până să îmi explice cum rezolvăm, eu făcând pe niznaiul, vine o doamnă între două vârste, cu o pungă în mână.
Zâmbind, se duce direct către el şi îi explică bălmăjit câteva cuvinte, în vreme ce îl atinge pe haină, parcă mângâindu-l. El e receptiv la mângâiere, mâinile li se întâlnesc preţ de o zecime de secundă apoi mâna lui coboară cu natureleţe către buzunar, doamna trece mai departe.
Totul s-a petrecut atât de repede şi atât de discret încât dacă nu aş fi fost la doi paşi distanţă nu aş fi văzut nimic, decât un schimb de amabilităţi. Chiar şi de la distanţă mică, nu am văzut cât a fost: un leu, cinci sau zece. Doamna a fost atât de iute de mână, încât ar fi câştigat un campionat de prestidigitaţie. Un adevărat atlet al şpăgii.
Apoi, portarul revine la mine, îmi explică unde sunt lifturile. Nu avea timp de pierdut cu un încuiat ca mine, care nu ştie sau se face că nu ştie ce are de făcut, lumea venea în valuri iar el trebuia să o primească. Spirala îşi urma cursul.
I-am mulţumit, deşi ştiam unde sunt lifturile.