Întorsul acasă de la birou, cum era asta?

Azi m-a pus pe gânduri o zicere de pe facebook.

Geo spune că „prin ceaţa păcatelor noastre, noaptea, se întorc corporatiştii de la serviciu.”

Mi-am dat seama că am uitat, aproape, cum vine asta. Îmi amintesc tot ca prin ceaţă că erau unele zile în care făceam două ore cu autobuzul din Dorobanţi până în Colentina, de multe ori veneam pe jos. O tăiam prin Floreasca, apoi pe lângă Dinamo şi înainte pe Lacul Tei. Uneori făceam asta şi iarna, prilej de plimbat prin parc, cu laptopul în geantă. Pe vremea aia încă beam rom şi serveam una mică (dar deasă) la fosta bodegă Măgura, denumită pompos braserie, în cinstea gloriei din anii 80.

Nu îmi este dor de clipele alea, dar nici nu le regret.

Îmi dau seama că diferenţa majoră între mine şi ei e că acum sunt încă la birou, după ce am lucrat toată ziua şi am făcut o singură pauză de două ore să ies cu ăia mici. Îmi place enorm ce fac şi am găsit echilbrul între viaţă şi muncă. Nu pentru că trebuie, ci pentru că mi se pare natural.

O altă diferenţă e că ei încep munca la 10, după o cafea şi un tutun. Eu încep la 7, la câteva minute după ce mă trezesc.

A existat o perioadă în care mă asupream, atunci începeam chiar mai repede, să fac cât mai mult şi să duc proiecte nenumărate. Mi-am dat seama că pe lângă faptul că era nesănătos, era şi contraproductiv, pentru că era evident că nu aveam aceleaşi randament. Asta a fost prin 2008-2009.

Înşirând analiza asta, sunt din ce în ce mai convins de faptul că cea mai sigură cale de a îţi asigura nu atât un trai îndestulat, cât unul echilibrat şi cât mai lipsit de griji, este să înveţi o meserie şi să devii mic antreprenor. Indiferent că eşti meşteşugar, arhitect, specialist în dezamorsarea minelor sau programator.

În jurul meu, Colentina se schimbă şi prosperă, aşa cum o face încă dinainte de 89. Acum, parcă are mai mult elan schimbarea. La două case de mine vecinul şi-a făcut brutărie, toată noaptea miroase a pâine proaspătă. Dimineaţa îmi iau tot soiul de specialităţi, nu ştiu cum se cheamă, cu măsline, cu roşii oregano şi alte nebunii. Nu face pâine de Spicul, pentru că piaţa, adică şi eu, cere altceva.

Pe strada de alături, un alt vecin de cartier vinde lapte de capră. Îl dă cu 5 lei litrul, pentru că suntem de aici. A ajuns, după câţiva ani de investiţii, să distribuie într-o reţea diversă de magazine.

Vecinul de alături, de gard cum se zice, nu ştiu ce face, dar face ceva. S-a mutat de curând, dar e lumina aprinsă toată noaptea, iar ziua îl văd că iese după prânz din casă. Ce o face, nu am întrebat, că o fi videochat, că o fi poet, cert e că omul e activ aici, pe cont propriu.

Nu îi mai înşir, acum pe chinezii care fac comerţ, pe Hasan care şi-a făcut cârciumă la colţul străzii de lângă mine, pe mecanicul de 70 de ani de pe Hortensiei, care are un Moskwisch portocaliu pe post de mascotă, pe nea Aurel, zidarul de vis-a-vis, care e arvunit cu un an înainte la lucrări şi pe alte zeci şi poate sute pe care îi ştiu din vedere.

Toţi au ceva de făcut, nu se plâng de criză, nu se plâng în general. Fie că lucrează la negru, fie că şi-au deschis SRL-uri mici, toţi muncesc de dimineaţă până seara dar zâmbim, ne zâmbim unul altuia. Ştim să muncim, ne ştim şi ne respectăm.

Bonus: în încheiere, puţin turbo-folk balcanic, despre muncă. Arbajt arbajt!