Gânduri aromate

Rar vă va fi dat să mai citiți pe aici astfel de titluri. Deși gândul aromat poate părea, la urma urmei, o simplă metaforă prăfuită, el reflectă cu exactitate preocuparea mea actuală. Mă gândesc, așadar, la mirosuri.

Probabil, printre strămoșii mei se găsește vreun căutător de urme, asta dacă nu cumva sunt înrudit cu Gabrielle Chanel. Sau dacă nu am fost copoi într-o altă viață. Spun asta pentru că am o foarte bine dezvoltată memorie a mirosurilor, pe care le asociez cu locuri sau persoane.

Am suferit, săptămânile trecute, de o sinuzită rebelă, boală care m-a atins pentru prima dată în viață. M-am simțit precum un atlet țintuit în scaun cu rotile. O viață fără parfumuri mi se pare foarte, foarte greu de imaginat. Dacă adaug la asta și faptul că, în lipsa nasului, percepția aromelor dispare iar gustul rămâne limitat la acru/sărat/dulce/amar, cu adevărat pot să susțin ca pierderea mirosului este echivalentă cu o paralizie.

Luna viitoare plec din România într-un loc unde nările mele se vor delecta cu niște arome foarte vechi.

Dacă timpul ar avea miros, care ar fi acesta? Praf? Nisip? Trandafiri? Apă sărată?

Nu știu, mă gândesc…

Mai jos, Gonzales Coques, un pictor flamand din secolul 17. Am avut norocul să privesc această pictură la Brukenthal, când eram copil.