era noiembrie mereu

mi-e dor să mai stăm amândoi
pe-un scaun de fier,
la o masă rotundă de tablă,

cu mapele în braţe
şi ochii râzând
de tot ce se întâmplă prin lume,

mi-e dor de noi doi
şi de sfertul de veac
în care am tăcut,

privindu-ne viaţa
ca pe-o toamnă perpetuă,
cu noi doi două frunze

căzute din cer,
aşezate de vânt
pe un scaun din fier.

bate vântul afară,
e linişte în casă
şi-i pustiu în sufletul meu.