Dimineți cu gust de trebuie
Niciodată diminețile mele nu au fost la fel.
În unele dimineți, soarele intra pe o fereastră mică și atunci știam că e vacanță și simțeam un soi de libertate pe care am asociat-o toată viața cu razele soarelui de vară, cu praful de Bărăgan, cu depărtarea care îmi spunea poți fi oriunde, de acuma poți să fii oriunde.
Altele aveau miros de fum și de poliester umed, atunci când ieșeam grăbit din cort în ceața de afară să văd dacă s-a stins focul. Nu era voie să se stingă acel foc, nu era voie să se stingă atâta timp cât cercetașii stăteau acolo.
Altele miroseau a bere și a nisip și a nu contează nimic în afară de acum.
Îmi mai amintesc vag de diminețile care începeau cu o melodie și cu ochii pe ceas, cu cămașa așezată de cu seară pe umeraș, cu stația de autobuz, cu drumuri lungi, cu cafeaua cu gust de plastic și de trebuie. Pesemne imperativul trebuie vine de la treabă, așa cum cafeaua aceea venea de la dozator. Da, nu îmi amintesc mare lucru despre acele dimineți, decât că trebuie și că lichidul acela amar avea gust de plastic.
Apoi îmi amintesc mai bine diminețile negre, de dinainte de răsăritul soarelui, în care rămăsese încă acel imperativ – trebuie – dar în schimb cafeaua avea în sfârșit gust de cafea făcută în ibricul meu; de data asta imperativul avea alt înțeles, lepădat de drumuri lungi și de autobuze, de cămăși, de ochi pe ceas. Când răsărea în sfârșit soarele trebuie era alungat de razele alea de vară care îmi spuneau, din nou, poți să fii oriunde. Da, e adevărat că trebuie, e adevărat că treabă, dar poți să fii oriunde.
Apoi au venit alte dimineți, în care nu mai trebuie să nimic pentru nimeni. Culmea, astea sunt cele mai grele. E adevărat, cafeaua e la fel de bună, dar trebuie să decid singur dacă trebuie ceva.