we don’t give a fuck about persona, nu mă interesează rujul tău și nici rimelul, sunt dumnezeul gol care își sprijină capul pe gleznele tale când ai ședințe pe zoom
2021
Dragos Serban
Mo
* live version *

 

Mo

toți cei pe care îi porți laolaltă cu toți cei pe care îi poartă
s-au trezit în această primăvară
cântă și dansează și aleargă în galop
în toate limbile pământului care au fost și vor fi
verzi de la iarbă
dulci din pântecul tău, strigându-mi numele adevărat
singurul meu nume care nu este nume de om

19 texte

starting from Nov, 2021

1

Vineri dimineață

În cuvintele din cartea din geantă pe care nu știu de ce o car după mine la birou, în turnurile Caucazului, în proiecții și în imaginație, în personajele mele, eu, în tine, în șoferul de Uber care conduce prea repede și mi-e teamă că nu voi termina textul ăsta, în concluzia pe care nu am găsit-o, în vila Minovici, în soare și intersecții, în visul erotic pe care nu mi-l amintesc, în muzica pe care sunt nevoit să o îngân în minte pentru că mi-am uitat căștile acasă, in nebuna de pe Calea Moșilor din cartea Adinei cu care am adormit aseară, în Calea Floreasca și autostrada A3, în ….

Fuck. În nimic, trebuie să muncesc. Am ajuns la birou.

2

Pântecul mamei noastre, stepa

Înapoi în mama noastră, stepa,
poteca e lungă iar caii obosiți,
ne-am despăturit inimile pe iarbă zicând aici ne vom odihni,
aici suntem protejați de nemărginire
căci cine să o străbată de la un capăt la altul,
poate doar un nebun precum Napoleon care nu îi cunoaște metehnele numite ierni,
capriciile geroase, înfriguratele îmbrățișări dinspre miazănoapte,
aici suntem protejați în pântecele mamelor noastre
unde ne-am despăturit întâia oară inimile,
hrănindu-ne cu lapte de iapă limbile ne au gust de pământ și de iarbă,
când ne sărutăm miroase a reavăn,
din gurile amestecate ne atârnă salivă
și cu fiecare picătură căzută lăsăm în urma noastră câte o păpădie, câte un mac,
uneori ciulini sau flori de nu mă uita,
noi facem dragoste ridicați cerbește pe picioarele de dinapoi
apoi îl consumăm ritualic pe cel mai slab dintre noi ținut sub șa până se frăgezește,
felie cu felie,
doar ochii îi rămân ridicați spre marele cer albastru zicând mutește:
aici suntem protejați în pântecul mamei noastre, stepa.
asta ne este legea,
asta ne este firea și calea,
ne sacrificăm carnea unul câte unul
pentru ca următorul să se nască din iarbă, din pământ, din ciulini și din nu mă uita,
ne rămân însă ochii din care încălecăm și strigăm în galop pe mutește ura! ura! ura!

3

Improvizație

anticipez atingerea cu ochiul drept închis ferm
cu stângul mijit pentru a-ți întrezări silueta
cu pieptul deschis larg pentru a primi pieptul tău
așa cum în urmă cu mai bine de o mie de ani
un bărbat pe nume Ulfr a primit botezul vulturului însângerat
i-au despicat sternul cu topoarele apoi i-au întins coastele în chip de aripi
el a răbdat ritualul de bunăvoie
pentru a primi în pieptul său valkiriile și inima tatălui nostru Odin
sacrificiul meu e mai blând
presupune spermă nu sânge
moartea prin orgasm este o improvizație
o piesă jucată de fiecare dată altfel
unde murim un pic, apoi renaștem mai calzi
iar la final aplauzele,
tragem cortina, ne retragem în valhala așternutului nostru
tu adormi cu fundul lipit de burta mea
iar eu, cu mâinile pe omoplații tăi,
caut cu degetele să aflu dacă ți-au crescut deja aripile.

4

Carusel

copaci desfrunziți, străzi ca un carusel cu inimi
unele cântă (sper că și a ta),
altele așteaptă ceva rezemate de uși grele,
câteva stau înțepenite în habitaclu cu poziția corectă a mâinilor pe volan
crispate în confortul scaunelor cu încălzire,
alte inimi îmi comunică scurt și rațional
(câți înscriși avem la newsletterul de diseară?)
eu nu înțeleg și continui să observ copacii
mai întâi crengile, apoi trunchiurile,
rădăcinile doar se simt
așa cum doar câteva inimi se simt
precum a ta, precum a mea,
ne învârtim în același carusel pe locuri separate
cu ochii unul la altul
e gălăgie și haos tu îmi interzici orice diminutiv –
îmi e greu, cum altfel să pot proiecta propriile regresii
cu atât mai mult cu cât, iată, călărim doi căluți
învârtindu-ne în cerc.

5

În căutarea timpului pierdut

închide ochii, ți-am spus,
în timp ce stăteai cu brațele întinse ca o crucificare așteptând
– adu înapoi timpul
fiecare secvență deja trăită fiecare orgasm primul sărut
trăiește-le
simte-le
nu pe rând ci topite laolaltă în acum
toate vârstele biologice coexistând
toate cicatricile toți stropii de sudoare
împreună în tine
îți strângi coapsele mângâindu-ți genunchii goi unul de altul
zicându-mi că tu comunici nu cu mine ci cu sinele meu
we don’t give a fuck about persona
nu mă interesează rujul tău și nici rimelul
sunt dumnezeul gol care își sprijină capul pe gleznele tale
când ai ședințe pe zoom
mă vezi
mă simți
ca de la dumnezeu la dumnezee
azi nu ne mai atingem
hai doar să ne jucăm cu timpurile oamenilor
atotputernicie

6

Embrion

inima ta e un metronom!
tu ești un metronom, îmi vei răspunde,
ba tu, ba tu, îți strig indignat,
inima ta e un metronom
ovarele pe care ți le sărut sunt embrioni
purtând embrioni
care își poartă mai departe embrionii
în această cameră a oglinzilor
în care tu ești miliarde de tu
și toate sunteți tu
(nu există timp, îmi vei spune)
și doar eu te pot vedea așa rotundă
suflând peste fața ta să îți dau viață
în vreme ce îmi fac loc în vintrele tale,
mă vei simți îndelung după ce eu voi fi plecat
cu tine ascunsă în spatele cămășii mele albe cu guler căzăcesc
călare pe un cal maro potrivindu-i pașii după bătăile inimii tale
apoi dansând
și eu și calul cu limbile scoase
a lui verde de iarbă, a mea dulce de la ce mi-ai dat să ling
până ce stepa – mama noastră – se umple de primăvară,
embrionii răsar în chip de flori, de ierburi de leac
în chip de tine frumoasă
în chip de oameni purtând cu toții chipul tău
în această cameră a oglinzilor care este stepa
unde toți cei pe care îi porți
laolaltă cu toți cei pe care îi poartă
s-au trezit în această primăvară și cântă și dansează și aleargă în galop
în toate limbile pământului care au fost și vor fi
verzi de la iarbă, dulci din pântecul tău,
strigându-mi numele adevărat, singurul meu nume
care nu este nume de om
pe care până și eu l-am uitat
și în lumea aceasta doar o fată din Piatra Neamț îl cunoaște
nu e timpul meu să îl știu, nu e timp,
este doar dans astăzi și tu și caii mei maro
și visele în care cazacii poartă măști din lemn cioplit
trăiesc
ce bucurie galopul, ce libertate stepa, cizmele înalte
inima ta, metronomul care ține laolaltă toată această alcătuire,
eu ținându-te strîns la piept sub cămașa care de acum îmi flutură în vânt
albă contrastând cu albastrul și verdele din biroul meu nemărginit
căruia i-am dărâmat pereții sâmbătă să am loc să dansez cu tine,
petrecere frumoasă, iubito,
să nu înțelegi nimic din ce am scris pentru că nu e nimic de înțeles
doar de simțit și de cântat
ca un vis ca o fericire ca o gură de iarbă
acum lasă-mă să îmi termin cafeaua
hey, google, volum 10, play from the beginning

7

Pulsar

Noi nu suntem în nicio fotografie împreună. Nu zâmbim înrămat pe niciun perete, în ascunzișul niciunui sertar. Ne lipsește chiar și pronumele noi, pe care îl ocolim discret.

Personalitățile noastre sunt atât de dense încât nu se vor putea contopi prin pierderea indvidualității, înstrăinarea sinelui prin confundarea cu celălalt. Gravităm unul în jurul celuilalt pe o orbită eliptică, cu distanțări și apropieri. Ne distanțăm pentru a respira aerul propriu, ne apropiem pentru a cunoaște. Este ceva acolo. Însă cunoașterea deplină nu o vom dobândi niciodată.

Uite, dacă două stele, să spunem doi pulsari vor trece unul pe lângă altul pe două cercuri concentrice, nu își vor putea observa rotunjimea. Fiecare observator va vedea un cerc, nu un punct aflat în mișcare. Iar dacă viteza lor e infinită, punctele vor exista simultan pe toată circumferința cercurilor. O infinitate de puncte, fiecare din ele reprezentând pulsarii noștri. La viteză infinită timpul nu mai există decât ca idee năstrușnică.

Evoluăm, între timp. Mergem la terapii, ne cunoaștem fiecare pe sine, ne compunem și descompunem aparent ordonat, analitico, însă nu e nimic matematic în noi, în afară de infinit. Pentru a-l cuprinde, l-am feliat aleator în ieri, în azi, mâine, la anul. Suntem atât de mândri de născocirea asta încât pe unele le sărbătorim. Apoi, avem cele câteva felii de timp care aparent ne definesc. Nașterea. Moartea. Sunt la fel de sigur că voi muri, pe cât de sigur sunt că m-am născut și pe cât de încredințat sunt că acum exist.

De aici până aici există pulsarul meu (sic) botezat Mo. De aici până aici exist și eu. Asta, însă, în timpul omului, acela feliat precum un parizer nemuritor. Dar eu văd cercurile, elipsele.

Eu văd și calul maro, aflat acum la o petrecere. Mănâncă alune așezat pe canapea lângă un pahar de vin. Din când în când nechează a râde, după ce rumegă vreo glumă simpatică. Nimeni nu îl mai poate vedea, e calul meu. E suficient dar să ți-l arăt cu degetul, uite, uite un cal maro! Atunci, devine calul tău.

Pragmaticul e temperat de copil. Ei sunt două continente pe întinsul meu. Cum spunea Ionesco, la polul nord al soarelui ninge. La mine doar se râde. Popoarele mele cântă și dansează. O stea a apărut pe cer în chip de panglică.

8

Drakkar

suie, ți-am spus.

eu îți întindeam mâna,
tu pășeai curioasă,
suie în barca mea din lemn de tisă
căci ai vrut să ne cunoști pe toți
să ne ai, să faci dragoste cu noi
în vreme ce chipurile ni se schimbă spasmodic
tineri, bătrâni, înțelepți, aroganți, impulsivi,
suie în barca noastră din lemn de tisă
să îl căutăm pe primul și ultimul dintre noi
pe cel ascuns în spatele tuturor celorlalți:

copilul chior cu obraz de granit
sub pânzele albe departe călător
stăpânul hoților, al negustorilor cinstiți
învățătorul de corbi, îmblânzitorul de vorbe
ascultătorul tăcut cu buze prea moi când sărută
cu singurul ochi luminătorul puterii din spatele gândurilor
născocitorul de mări, făuritorul de bărci lungi
cu securea cioplindu-se în chip de trunchi de arțar

suie, ți-am spus, strângându-ți mâna ca pe o cârmă,
deasupra noastră cerul s-a umflat
lemnul din mine a scrâșnit din măsele
am pornit pe mările reci unde drumul e lung
și doar înainte căci înapoi nu există pentru copac decât împrejurul

Þat mælti mín móðir at mér skyldi kaupa fley ok fagrar árar,
mama nostră neîntinsul mi-a spus să îmi iau corabie bună din stejar sănătos –

cântam stând mândru la provă cu tine alături,
lemnul din mine despica valurile, limba mea ție pântecul
cu dreapta țineam cârma, cu stânga îți număram vertebrele
din ele îți creșteau ramuri și frunze pe spate
iar eu prindeam rădăcini în tălpile tale

9

Ce ar putea să ni se întâmple

Să rup toate foile din cartea lui Traian Furnea și să te acopăr cu ele când dormi. Să te întrezăresc apoi printre pagini și să citesc – cuvânt, piele, cuvânt, aluniță, cuvânt, sfârc, cuvânt, cuvânt. 

Tu să te trezești, să te rostogolești mormăind, mototolind sub tine cuvintele lui Traian, să te îngrijorezi pentru mine – de ce ai făcut asta? Eu să îți răspund că Odin este tatăl nostru, al nebunilor, deopotrivă al hoților, al călătorilor și al îndrăgostiților.

Cei ce nu au nevoie de ciupercile magice, viața noastră e un trip încă de când ne-am născut ținând un cheag de sânge în pumnișorul strâns. E suficient azi sa ridicăm brațele pe lângă corp și să închidem ochii, bătând din picioare în ritm de 16/4. Dans, dans, dans, să cânte muzica tare în viața noastră, să ne învețe cineva să mergem cu viteză pe trotinete, să ne suim fără bilete în trenuri.

Ce ar putea să ni se întâmple? Să fim părăsiți, noi ce nu ne-am cunoscut tații? Noi, care am băut lapte de iapă, pentru că sânii mamei nu au avut? Ha! 

Dormi, dormi la loc, nu se va întâmpla nimic din ce nu ne dorim să se întâmple, eu voi dansa în jurul scutului atunci când am chef, tu te vei trezi și vom face dragoste uneori, tu te vei trezi și nu vei vrea să mă vezi, alteori, așa e viața, da, știu, singura constantă e legătura mea cu dincolo iar pe tine te iau ca atare. 

10

Anticariatul „Livrez fericire”

Am să te strâng de încheieturi până ce vei deveni fluid(ă)
și mi te vei prelinge pe piept de unde te voi aduna picătură cu picătură
cu buricele degetelor îmi voi adăpa cu tine corbii
mai întâi pe cel de pe umărul stâng, apoi pe cel de pe umărul drept,
ei vor zbura dimineață pe fereastra deschisă
eu rămas singur voi vorbi, ca întotdeauna, cu firele din părul tău rămase deasupra pernei
(tu nu știi asta, mereu te trezești prima)
apoi voi pleca la birou,
seara pe drumul spre casă mă voi opri la magazinul de antichități
unde cineva îmi va prezenta o baionetă de Mosin–Nagant
și o cască de parașutist din al doilea război mondial
iar eu brusc îmi voi da seama că te văd, vie și clară
– ce faci aici, între obiectele pasiunilor mele, te voi întreba,
tu nu îmi vei spune nimic doar vei zâmbi
și iarăși voi simți fluidul acela cald topindu-se în pieptul meu,
da, voi zâmbi la rândul meu cu o baionetă de Mosin Nagant în mână
prefăcându-mă că o cântăresc pe degete în fața vânzătorului
când în realitate te cântăresc pe tine așezată cu fusta neagră pe un taler
bălăngănind din picioare și cântând
iar pe celălalt taler al balanței cumpănind lingouri de dor și fericire
ah, tătarii din mine îmi strigă să așez aur,
să mergem, strigă, să mergem să îi ducem tatălui ei greutatea ta în aur
să te luăm pe cal și să galopăm până în Karakorum,
să trimitem viteji înarmați până în dinți să ne aducă bogățiile Bagdadului
iar oamenii cetăților să îi iertăm pentru că tu ne îmblânzești
da, voi zâmbi la rândul meu cu o baionetă de Mosin Nagant în mână,
o voi așeza la locul ei pe raft, tu nu ai nevoie de bogății
altele decât cele pe care le stăpânești deja în tine
și altele nestăpânite încă tot în tine,
voi ieși din magazin spunând la revedere,
mă voi grăbi spre casă unde prin fereastra deschisă
corbii vor intra, tu vei căpăta formă în brațele mele
și nimic altceva nu va mai conta decât ca vis,
ca viitor posibil anticipat în agende
și voi adormi strângându-te tare de încheieturi.

11

Minimalism

Uneori, precum în seara asta, uit să scot rufele din mașină în vreme ce mă gândesc descumpănit că nu există nimic de seamă să îți ofer. Ce aș putea să îi dăruiesc cuiva care aparent are totul? Iată o dilemă pe care fără să vreau o întorc pe toate părțile. Soluții ies de peste tot, din rafturile bucătăriei, una mai trăznită decât alta. Uite, lângă sticla de ulei de măsline am descoperit ideea că aș putea născoci un plan pentru a eradica țânțarii. O las acolo, lângă pâinea feliată, pentru că nu-i așa, nu ai fi deloc mândră de un genocid. Să vedem. Hm, ce altceva? Pace în Orientul Mijlociu? Au mai încercat și alții, puțin probabil să reușesc eu.

Bat un ritm oarecare cu mînerul cuțitului pe blatul de piatră și mă gândesc. Hai, idei, idei. Aș putea să strâng bani să îți cumpăr un sat. Nu unul mare, un sătuc. Maxim 20-30 de case, cu o uliță principală și vreo două ascunse printre viroage. Neapărat pe un deal, într-o zonă muntoasă. Când se mai usucă pe jos mă voi duce să dau o mână pe var pe pereți, să mătur prin curți, în fine, ce fac gospodarii primăvara. Iar la intrarea în sat, lângă fântână, să scriu pe o placă: Bine ați venit în Mo-ești.

Da, dar de unde fac eu rost de un sat? Cât o mai costa un sat astăzi?

Descumpănit, las cuțitul în suportul lui. Șterg blatul mesei cu Dettol și încruntat aleg singura variantă care îmi mai rămâne: nu am altceva de făcut decât să devin mai bun. Cât de bun pot eu să devin. Să îmi rezolv ce mai am de rezolvat, să îmi șlefuiesc marginile tăioase din mine, să citesc toate cărțile cumpărate anul trecut, să îmi continui proiectele apoi să inventez altele, să îți povestesc entuziasmat despre toate acestea.

Și la un moment dat cu siguranță voi găsi anunțul ăla: „vând sat bine întreținut, unic proprietar”.

12

A prinde radacini

drumul spre lumină trece prin crengile desfrunzite
masurate din ochi intre crestetul capului si cer
imi caut prezentul viata acumul
le vorbesc asa cum imi vorbesc mie
mi-ar placea sa ma iubeasca
intreb: nu-i asa ca ma iubesti, stejarule,
nu-i asa ca m-ai imbratisa cu scoarta ta calda si daca ti-ar sta in putere
m-ai mangaia cu cate un soare inflorit pe fiecare ramura a ta
unde in fiecare an mai rasare unul in vreme ce tu iti construiesti rabdator galaxia,
stejarul imi raspunde scartaind si ma intreaba ce vad,
buna intrebare, zic,
inchid ochii si imi las capul pe spate
apoi, cu bratele desfacute larg, ii explic cum ii vad lemnul trecandu-mi prin piept,
incolacindu-mi coastele si vertebrele, coborandu-si radacinile prin femur,
ii explic cum vreau sa tip dar gura imi ramane scorbura inlemnita,
stejarul imi raspunde scartaind si ma intreaba ce simt,
buna intrebare, zic,
nimanui nu ar trebui sa ii fie frica sa iubeasca sau sa fie iubit
sa prinda radacini sa nasca sori sa nascoceasca galaxii primavara.

13

Drum

Azi. Cafeaua, soarele, cărțile, pașii, tu,
Mirosul, mai ales mirosul de oameni străini
Mirosul de haine păstrate în dulapuri aerisite
Lângă săpunuri vechi, lângă parfumuri bulgărești cumpărate în excursii cu decenii în urmă,
Oameni cu povești mai mult sau mai puțin aceleași – copilării, iubiri, alte copilării,
Apoi apusuri deslușite prin parbrize unele clare, altele prăfuite pe drumurile desfundate.

Azi oamenii, drumul către punctul terminus din subconștientul meu, acolo mi se termină universul tangibil, doar până acolo te pot ține de mână, iubito,
Dacă vom trece podul acela vom fi alții, eu voi fi o altă entitate conștientă
Și mă voi îndrăgosti din nou de tine pentru că indiferent de forma și de timpul meu
Iubirea e singura care mă urmează,
Ea și oamenii din microbuze,
Certitudinea că percepția realităților are gust și miros
Fiecare realitate, fiecare timp al Omului cu propriul parfum și savoarea lui intrinsecă
Fiecare poveste, copilărie, mormânt, fiecare secvență dulceagă
Pe buzele mele precum pubisul tău din diminețile noastre antecafele

14

Postură

mi-ai spus să dansez, iubito, iată-mă,
îmi îndrept spatele și pădurile se ridică împreună cu mine
cu țârână curgându-mi pe omoplați, stejari atârnând peste umeri,
îmi întind elegant brațul stâng cu buricul degetului arătător peste Vladivostok
iar cel drept îl îndrept către Trondheim,
pieptul îmi îmbrățișează Africa inima Israelul călcâiele Bosforul
iată-mă cum pășesc pe vârfuri spre răsărit atent să nu strivesc Caucazul,
cum fac o piruetă cu tălpile apăsate în Karakorum stârnind furtuni de praf în stepă
privește-mi ochii cu toată lumea ta oglindită în ei și dincolo de ea mesia
rostind în toate limbile pământului acesta este dumnezeul născocirilor
în vreme ce vulturii cu chip de om sună din trâmbițe
acesta este liber și bun iar gândurile sale se poartă în zbor
dansând peste apele încă nezămislite,
iată-mă, atinge-mi marginile, timpul inexistent, copilul încă neconceput
laptele din sânii tăi cu care aș putea desena cerul
ți-a fost dat să iubești totul
am totul sunt totul – eu
adevărul sunt eu
cel fără început care nu vrea decât să se nască prin tine

15

Mierla de cinci dimineața

și m-am trezit și tu nu ai știut că am visat din nou
trenurile și tramvaiele mele
purtându-mi prin somn furii și temeri și umbre și fugi –
am ieșit în curte am fumat o țigară și am băut o cafea
era cinci dimineață, o mierlă m-a întrebat ce e cu mine,
i-am ciripit întreaga tărășenie, ea mi-a cântat
apoi a ieșit soarele, eu pesemne am ațipit în balansoar
când lujerii hameiului nostru m-au apucat de subțiori
și m-au purtat în sus, deasupra corcodușului îngrijorat
cu brațele lui înfrunzite întinse spre mine,
eu m-am întins nepăsător, am căscat
și m-am întors pe partea cealaltă peste coroana lui
sforăind,
un bondar cu ochelari mă mângâia pe frunte apoi mi-a luat pulsul
bombănind peste gâtul meu în zona carotidei,
mi-a prescris o rețetă mâzgălită pe o petală roz de gutui
și m-a trimis înapoi în casă
unde numaidecât m-am trezit înapoi în patul nostru
tu ai deschis ochii
iar eu am văzut în ei toată această întâmplare
în vreme ce mă sărutai pe frunte și îmi ziceai,
cântând în limba mierlelor,
bună dimineața.

16

Univers căprui

am ochii mari și rotunzi
și o inimă la fel de rotundă cu care
te iubesc mai mult decât și-a iubit tata caii
te iubesc mai mult decât libertatea fraților mei cerchezi
iar asta nu se poate rosti, se poate arăta doar prin semne
în timp ce alerg fericit și călare
peste câmpiile mele pe care le-am numit mamă
atunci când am înțeles că nu mă mai pot îmbăta decât cu vise,
ți le dau pe toate împreună cu mine,
cu popoarele și cântecele mele,
mă dau ție cu brațele ridicate
ținându-mi dumnezeul albastru pe vârful degetelor
în vremea dansului cu miros de copite și iarbă,
îți mulțumesc, universule căprui,
că mă înțelegi când îți vorbesc în nespusele mele limbi
că pot visa împreună cu tine
la vremea când din om se va naște Torun,
dumnezeul cu ochii mari și rotunzi

17

Diferențe

în capătul acelui șurub,
unul din sutele înfipte în lemnul noului nostru apartament,
voi ascunde un adevăr –
unul scrijelit într-o ecuație elegantă, dichisită,
unde matematica din miezul său va conține,
pe lângă faptul că te iubesc,
câteva banalități precum originea speciilor,
conjectura lui Poincaré
și proprietățile continuumului spațiu-timp;

o altă banalitate e că orice sistem va ajunge într-o stare de echilibru,
iată, entropia este religia mea și mă închin haosului,
statisticii și probabilităților,
sunt un gânditor singuratic dar prietenos
care citește în bobi și în mațe de capră,
eu știu ce va fi,
știu știu știu
că parchetul va fi dat cu lac duminică,
scândurile de la Dedeman se vor așeza cuminți în chip de paturi,
șapa de la duș va fi turnată săptămâna viitoare
și câte și mai câte,
pe toate le știu
așa cum știu că amândoi tindem spre echilibru –
zi și tu, acum, cum să nu fii liniștit
cunoscând atâtea minunății definitorii?

cum să nu fii liniștit când ai acces la mai multe informații
decât a avut vreodată vecinul nostru Hagop Hairabetian
care i-a cunoscut pe Moruzov și pe Cristescu?

sunt senin și le îmbrățișez pe toate din tine,
adolescenta, mama, copila,
bobul de grâu și floarea de soare,
iarba din cutia de chibrituri,
accentul de Charlotte Brontë când traduci
și tot ce mai ești tu când improvizezi,
da, sunt senin și cunoscătorul adevărului,
diferențele sunt secretul universului știut
și al celui neștiut numit sentimente.

în orice caz, ideea de a le conține pe toate
într-o singură ecuație
pe care o voi ascunde în capătul unui șurub autofiletant
mi-a venit de la o placă de marmură așezată în Tomis
acum două mii de ani pe care un cetățean s-a definit scrijelind așa:
„Aici a trăit Abascantos cu soția lui, Zosime”

număr de inventar 34, Muzeul de Arheologie Constanța,
clasată în Patrimoniul Național Cultural prin ordinul 2167/21.03.2014

asta e tot.

18

să mă rătăcesc

într-o limbă pe care nu o înțeleg
în microbuzul ruginit care nu știu unde se duce
în singurătatea tatălui meu împietrit într-o idee
acum jumătate de secol
precum ideile derulate cu repeziciune pe geamul mașinii
o fântână, un copil cu tălpile goale, patru gâște albe
și un cal maro care mă aștept în orice moment
să mă privească lung, iscoditor în ochi,
eu să mă văd pe mine în ochii lui purtând chipul tatălui meu
și al taților tatălui meu
din vertebrele cărora brigăzile sovietice
au construit acest drum temeinic
râzând știrbi, vorbind măscări și fluierând după vreo tovarășă,
eu le-am moștenit palmele grele și fetișul pentru betoane –
vezi tu, nicio curea de piele nu leagă la fel de bine precum cimentul
de la Manole încoace – oameni, ținuturi, dureri, generații,
în antropocenul presărat cu blocuri socialiste
oamenii aleargă printre ele în microbuze ruginite
din bloc în bloc, din om în om,
ca o bilă de pinball – dang dang dang dang

19

Biserică, dumnezeu, cal

Pe gardul unei biserici părăginite, într-o fundătură din Tbilisi, sta scris: dumnezeul mă-tii e mort, acum totul depinde de tine.

ochii mei adânci și negri, fața prelungă și albă a os, umbrele vulturi și corbii mi-s albi, prezentul rumegat răbdător cu fălcile copiilor mei, un cal alb legat la ochi cu o eșarfă de mătase nechează în abhază cum că eu aș fi suma tuturor taților din univers, mai abitir suma tuturor iubiților, îmi nechează cum că dacă aș închide ochii din genele mele ar scânteia în naștere un dumnezeu tânăr iar atunci, poate, ochii mei nu ar mai fi adânci și negri, ochii mei ar ști să citească în armenește și în georgiană pomelnice și taine ortodoxe precum cea care spune că „logodnicul stă în dreapta, ca unul care este mai mare și cap femeii, iar logodnica, la stânga lui, ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui și datorându-i supunere și ascultare”,

ochii mei luminoși, de dumnezeu tânăr, ar arde bisericile trimițând stoluri de păuni călări pe cai albi, pravoslavnicii ar murmura înfricoșați în bărbi „doamne ferește, doamne ferește” iar eu le-aș spune, cu ochii la gardul bisericii din Tbilisi, că nu sunt aici ca să feresc, ci să împlinesc.

apoi mi-aș îndemna din hățuri calul să se înalțe, nu înainte de a săruta pubisul iubitei mele, cea pururea în inima mea, căci din iubire suntem făcuți și în iubire ne întoarcem, asta nu se învață în sinoade ci se poartă ca o pecete iubirea de om încă din vremea lăcustelor, încă din vremea legământului nostru cu cel dintâi.