Compromisuri pe care le faci atunci când eşti independent, dar alţii depind de tine

Până în 2007, aveam impresia că linguşeala şi făţărnicia sunt atribute ale sistemelor care funcţionează pe structura şef-subordonat. Pe româneşte, pupincurismul ar fi funcţionat, în viziunea mea de atunci, doar în instituţiile de stat, în multinaţionale, în armată, la curtea regelui cutare, adică peste tot acolo unde un avantaj posibil depinde de decizia subiectivă a unei persoane aflată la un eşalon superior.

Credeam că a fi independent, a ieşi din sistem, înseamnă şi renunţarea la racilele sistemului. Înseamnă demnitate, libertate.

Ipoteza mea era parţial adevărată şi a funcţionat o scurtă perioadă de timp. Mai precis, până când alţii au devenit dependenţi de activitatea mea. Ce joc frumos de cuvinte: au devenit dependenţi de independenţa mea.

Din acel moment, responsabilitatea a început să cântărească tot mai mult în decizii. Dacă la început acţionam coleric, sub impulsul demnităţii de care spuneam, exacerbată până la o mândrie adolescentină, am devenit apoi mai cumpătat şi mai aşezat în gândire.

Am început să fac compromisuri şi să accept.

Punctele bifate în conştiinţă cu simbolul „asta nu voi face niciodată” s-au împuţinat, pe măsură ce nevoile nu ale mele, ci ale celorlalţi au crescut.

Deşi procesul a fost dureros la început, am înţeles că rănile în orgoliu se vindecă repede în măsura în care sacrificiul conştient este cel care le-a născut. Iar umilinţa se transformă în ceva dulce şi subtil, rezumat în imperativul trebuie!, ca măsură a datoriei împlinite. Îmi aduc aminte, când eram copil şi întrebam „dar de ce” – fel de fel de lucruri, că mama îmi răspundea aşa uneori: pentru că trebuie.

Mi-a luat treizeci de ani să înţeleg răspunsul ăla.

Quando el Rey Nimrod este un cântec popular sefardic despre naşterea profetului Avraam (Ibrahim, عليه السلام).