Ce caută cei ce umblă?

Se fac în curând doi ani de când am început să studiez popoarele din stepă. Ce îi face pe unii nestatornici, m-am întrebat, dincolo de ocupație (creșterea animalelor) și specificul zonei? Ce înseamnă pentru aceștia depărtarea?

Am găsit răspunsul în câteva scrieri ale unor tătari de seamă din România.

„Am prins
o pasăre cântătoare
azură ca cerul senin
în plasa intrigilor noastre
şi a trebuit să-i dăm drumul imediat
pentru că o bătrână ne-a spus
că ar fi cu neputinţă
să cânte în captivitate
chiar dacă am ademeni-o
în colivii de aur
şi că ar muri curând
urgisindu-ne fiinţa şi sângele.

Fiindcă ea este însăşi
Albastra Libertate
de pe Drapelul Tătarilor.” – prof. Taner Murat

„Tătarului îi place stepa, locul deschis, țărmul de mare (…) Tătarul, așa cum sunt eu și cum îi știu pe tatari, are nevoie de spațiu. Lui nu trebuie să i se limiteze privirea către înainte, orizontul de un perete, de un munte, o pădure. În general, populațiile noastre s-au așezat pe lângă o mare, chiar dacă ei, tătarii, nu sunt marinari prin excelență, dar le place nesfârșitul, nu vor să aibă nimic în față care să le îngrădească libertatea. ” – prof. Gafar Ekrem

Așadar, dincolo de supraviețuire și îndeletnicire, este vorba de libertate. Libertatea de a vedea necuprinsul și de a face parte din el. Libertatea de a fi învelit de cer, nu de piatră sau lemn.

Encyclopedia Britannica menționează că stilul acesta de viață a prevenit apariția civilizației pe acest teritoriu, prin civilizație autorii înțelegând întemeierea unor orașe, cetăți, metropole.

Eu am încercat să îi înțeleg pe acești „necivilizați” cu inima, nu prin cele citite în cărți. Asta m-a făcut să îi iubesc pănă la urmă, pentru că am descoperit în mine un sâmbure a ceea ce ulterior am înțeles că este esența sufletului popoarelor stepei. Căutarea.