Ce am făcut în ultimii cinci ani după ultimii cinci ani

Am dat întîmplător peste un text din mai 2010, în care enumeram câteva schimbări petrecute între 2005 și 2010 în relația mea cu calculatoarele.

În 2015 nu aș mai scrie despre ce fac și ce făceam, ce nu fac și ce nu făceam. În ultimii cinci ani după ultimii cinci ani nu mă mai interesează timpul măsurat în anotimpuri și nici viețile măsurate în general. Mă obsedează doar timpul fluid și încă nu mi-am răspuns dacă timpul este o proprietate a spațiului sau invers.

În rest, viața mea se măsoară azi în minute iar visele în ere.

Am descoperit că lumina este și ea fluidă și înșelătoare. Că soarele nu luminează la fel în fiecare zi însorită. Că nopțile se petrec indiferent de voința mea și că mâinele este o binecuvântare, la fel ca aziul.

Am descoperit că și eu sunt fluid și înșelător, ca lumina. Că eul se petrece indiferent de voința mea și se ramifică, crește ca o glicină spiralat în jurul fiecărui azi, către lumina dinspre mâine.

Am descoperit că sunt fericit între euri, vise și timpuri. Am descoperit că sunt.

Am învățat punctul, abandonarea, puterea incredibilă care vine din joaca de-a fi și de-a nu fi, din reducerea existenței la percepție și contemplare apoi de-a-ndoaselea, țesând realități din simple percepții. Așa i-am născut pe Ogodei, pe Azazel, pe Mara, pe Matilda, spunându-le fiți. Și au fost.

Am devenit, poate, un existențialist fără să îl fi citit vreodată pe Kierkegaard. În ultimii cinci ani nu am făcut nimic, am fost ocupat să devin. Să fac implozie ca o stea masivă în miezul căreia încep să se formeze elemente mai grele decît fierul și nichelul, să mă reduc la dimensiunea singularității și să încep să înghit totul din jur. Inclusiv timp.