Dragoş Şerban în cadru 1
Acum un an sau doi i-am cumpărat Mariei o buburuză de pluş, roşie şi zâmbăreaţă. O alintă „buburuza mea demodată”, pentru că îi place cum sună cuvântul. I-a plăcut aşa de mult că a devenit una din păpuşile ei preferate, din cele câteva zeci pe care le are la trei ani. La ritmul în care i le cumpăr, probabil se vor strânge peste o sută de păpuşi până la vârsta la care nu se va mai juca cu ele. cadru 2
O prietenă a primit de la tatăl ei, în urmă cu douăzeci şi ceva de ani, o păpuşă cu părul roz. Tatăl ei nu mai este. Păpuşa îi este dragă în continuare şi, probabil, îi aminteşte atât de copilărie cât şi de tătic. Pentru că este un izvor de sentimente dulci-amare, păpuşa cu părul roz este foarte importantă
cadru final
În urmă cu două-trei decenii, copiii primeau puţine jucării faţă de cei din prezent. Eu, cel puţin, le ofer atât de multe pentru că le dau ceea ce eu nu am avut. Pe de altă parte, încerc să suplinesc lipsa timpului pe care ar trebui dar nu îl pot petrece cu ei. E o greşeală pe care o cunosc.
Mă întreb: oare, peste douăzeci de ani, fata mea va păstra buburuza demodată, va rămâne alături de ea şi îi va aminti de mine, dacă eu nu voi mai fi? Sau inflaţia asta de jucării pe care o provoc azi mai abitir ca tipograful Băncii Federale a Statelor Unite îi va ucide viitorul buburuzei demodate? Şi în loc să devină la rândul ei un izvor dulce-amar al Mariei mele ajunsă la treizeci de ani, va sfârşi uitată într-un pod?
Unii taţi au norocul să nemurească în păpuşi.