Când miroase a clătite. Cauzalitate și neliniște. Ipoteza N.

Dacă în jurul meu ar mirosi, brusc, a clătite?

Reacția 1. Mă uit în jur, adulmecând cu nasul în sus, ca un carnivor. În același timp, caut cu ochii, scanez, în minte involuntar generând un model, imaginea unei farfurii cu clătite, imagine pe care încerc să o identific între cele pe care le văd în jurul meu.

Reacția 2. Nu identific imaginea clătitelor. În continuare cu ea în minte ca model cauzal extind aria de căutare, ies din încăpere, deschid geamul. Mă bazez în continuare pe cele două simțuri – văz și miros.

Reacția 3. Renunț la modelul vizual. Deja mintea încearcă sa construiască alte modele. Ce ar putea fi? Căutarea mea trece din planul simțurilor în cel al logicii, al raționamentului. Caut un alt aliment care ar putea genera același miros sau unul asemănător. Asta pentru că știu din experiență (memorie) ce este clătita – un aliment. Tot din experiență (memorie) știu că pot exista dispozitive capabile să genereze artificial acest miros. Încerc să identific odorizante sau alte surse.

Reacția 4. Simțurile și raționamentul propriu nu au fost suficiente, așadar caut confirmare din partea altui individ. Întreb pe cineva dacă simte același miros – pentru a verifica dacă simțurile mele funcționează. „Tu nu simți că miroase a clătite?”, întreb, involuntar făcând prin asta o diagnoză a simțului mirosului.

Reacția 5.1. Dacă da, încercăm împreună să descoperim sursa, asta după ce îi împărtășesc rezultatele căutării mele de până atunci. Afară nu miroase, nu e nimic pe masă etc.

Reacția 5.2. Dacă nu, este ceva în neregulă cu simțul meu și atunci încerc să identific defectul.

Să presupunem că da și să ne întoarcem la reacția 5.1. Dacă tot nu descoperim sursa? Până unde se întinde acest mecanism al creierului provocat de un stimul? Voi renunța în cele din urmă, lăsând mintea să stabilească următoarea lemă: „aici miroase a clătite”, lemă preluată din funcționarea demonstrat corectă a simțurilor, dar care nu poate fi dovedită? Sau va interveni un colaps, un șoc al conștientului care nu își poate explica o caracteristică a mediului? Voi părăsi acel mediu, urmând ipoteza potrivit căreia ceea ce nu poate fi explicat este potențial periculos? Se va declanșa atunci răspunsul ancestral de tip „fight or flight”, concretizat prin fugă?

Dacă da, ar însemna că o ființă conștientă fuge de ceea ce nu înțelege, fuge de lipsa unei cauze aparente. Și cum se împacă asta cu cealaltă calitate a conștientelor, a curiozității? Balanța dintre prudența ce te îndeamnă să părăsești necunoscutul înspre cunoscut și curiozitatea care acționează invers este universală, sau ține de individ?

Ce aș face eu? Presupun că aș încerca mult timp să găsesc cauza și nu aș considera-o un pericol, atâta cât din cele știute, din experiență, o cauză poate exista. Pe măsură ce timpul va trece, această probabilitate scade. În cele din urmă, dacă același miros neschimbat persistă, chiar după ce am scos fiecare obiect din cameră, chiar după ce am aerisit zile întregi, își va face apariția un soi de angoasă rară, tipică unui fenomen pe care nu mi-l pot explica. O angoasă care conține atât frică, neliniște, dar și curiozitate, și uimire, stupoare. Cred că din toate acestea neliniștea ar fi sentimentul de bază, urmat de celelalte.

Fie asta ipoteza N.

„Efectele unui fenomen ale cărui cauze nu pot fi identificate produc neliniște, direct proporțional cu proximitatea efectelor față de om”.