Călugărul Petre, prizonierul propriei neputinţe (1)

ficţiune

Petre s-a născut în 1947 într-un sat unde, din zece locuitori, nouă furau şi unul îşi vedea de treabă. El se afla printre aceştia din urmă. Numai că, la fel ca zidurile meşterelui Manole, ceea ce făcea el era tras înapoi de ceilalţi.

Petre a vrut, la început, să dea o faţă nouă uliţei pe care locuia. A pus flori, a dat cu var pe garduri, a construit câteva băncuţe şi a ridicat o troiţă în capul străzii. Florile au fost furate, băncuţele rupte şi puse în sobă iar poarta de fier de la troiţă a dispărut şi ea.

Apoi, a încercat să ajute copiii din sat să înveţe mai bine, cu ajutorul calculatoarelor. A donat zece computere şcolii din sat şi a încercat, împreună cu directorul, să organizeze un cerc de IT. După o săptămână, geamul sălii a fost spart iar aparatele au dispărut.

„Ce faci când te zbaţi să creşti şi ceilalţi iau de şagă zbaterea ta? Eu sunt beteag, mai mult de atât nu pot să fac pe lumea asta. Dacă eu vreau şi oamenii nu vor, pot eu să îi oblig? Cu ce drept să intru eu aşa în viaţa lor? Dacă asta e misiunea mea, să ajut oamenii, mai bine mă rup de ei şi merg să stau de unul singur şi să mă rog pentru ei. Măcar atâta pot să fac, rugăciunile nu mi le fură nimeni”, povesteşte călugărul, bătând ritmic cu bastonul de carpen în asfalt, „ca să alunge pe necuratul”.

Cu cinci ani în urmă, plecase din satul lui şi se stabilise la mănăstirea unde l-am găsit. A lăsat şi flori, şi garduri şi troiţe, ca să se roage pentru oameni, să le fie iertate păcatele şi păcatul să nu mai stea aşa, ca netotul, mereu înaintea lor.

Nici aici la mănăstire nu-i mai place, şi aici sunt păcate, dar parcă nu aşa de mari. Ar vrea să meargă în pustie, pusese ochii deja pe o coşmelie nu departe de aici, unde fusese mai demult un saivan de oi.

Acolo, zice, va scăpa de păcatele celorlalţi, le va îndura numai pe ale sale.

va urma