Acum 13 ani, pe vremea asta
Pe cuvântul meu că am căutat mai multe poze, dar nu am găsit. Sigur sunt pe undeva prin dosare, dar îmi va lua ore să le găsesc. De, nu aveam cameră digitală, erau scumpe în 1997. În acel an, cam prin zilele astea, luasem examenul de bac şi mă făcusem pulbere în parcul din spatele liceului. Fusese ultima beţie din liceu.
Ce aşteptări aveam eu atunci, la 18 ani? Păi, altele faţă de aşteptările adolescenţilor care tocmai au luat bacul. În acele zile visam să o iau pe EA de mână, să plec în alt oraş, să mă căsătoresc cu cea, să muncesc şi să fac o casă.
Eram convins că toată viaţa voi fi rocker, că mereu voi bea votcă, precum Nichita, că voi avea plete, că voi umbla prin munţi şi că va veni o zi când voi pleca pe mare, singur. A! Şi, eventual, aveam să intru la o facultate unde să studiez ADN-ul.
După 13 ani de atunci viaţa mi-a arătat că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. EA a plecat, dar cu altul de mână. Cu votca era să îmi iasă, dar Dumnezeu m-a oprit la timp. Prin munţi nu am mai avut timp să umblu şi, oricum, nu va mai fi niciodată la fel ca Atunci.
Pe mare nu am plecat încă. De fapt, nici nu mi-am făcut paşaport, nu am plecat nicăieri mai departe de Giurgiu.
La facultate am intrat şi am studiat ADN-ul atât de bine încât la inginerie genetică am avut cinci pe linie, şi asta pentru că ştiam să copiez. Poftim, doamna Petruţa Cornea, recunosc după zece ani că am copiat. Adevărul e că am făcut totul cu pasiune, dar am fost o loază.
Anul ăsta plec în Orientul Mijlociu, cel mai probabil în Liban. Nu ştiu dacă pe mare, dar pentru mine călătoria asta are aceeaşi valoare cu cea pe care o visam la 18 ani.