2012, Generaţia fără televizor

Mihai şi Maria au 5 şi 3 ani. Se joacă, se uită la desene, citesc, desenează. Chestii, socoteli, ca orice copii.

Relaţia lor cu televizorul pare, însă, pecetluită. Pentru că au calculatorul lor, o maşină pe care rulează o distribuţie de Ubuntu, sistem de operare pe care au început să îl înveţe bine, televizorul a rămas un obiect desuet, pe care că am impresia că îl asimilează cu un monitor mai mare şi atât.

În rarele momente când urmăresc ceva interesant, se întâmplă să spună:

– Stai un pic, dă înapoi! Cum?! Nu poţi să dai unde vrei tu? Hm…
– Pune-i un pic pauză până mă întorc. Cum?! Nu poţi să îi pui pauză?
– M-am plictisit de desenul ăsta, pune-l pe ăla cu dragoni. Cum?! Nu poţi să alegi desenul?

E clar că televizorul nu va avea succes, atâta timp cât pentru ei normalitatea înseamnă să deţină controlul.

Paralelă: eu am crescut cu Mihaela şi Pantera roz, filme „cu şantier” la care mă uitam totuşi, dacă nu erau istorice sau western, Cascadorii râsului duminică, racheta albă, cireşarii. În rest, citeam sau mă jucam în curte. Televizorul era cireaşa de pe tort iar evoluţia lui m-a atras din ce în ce mai mult, odată cu apariţia, pe rând, a Magicianului Marian Râlea, a serialelor, apoi a posturilor străine şi româneşti din ce în ce mai multe şi mai variate.

Televizorul a început să moară treptat, de vreo zece ani. Mai întâi divertismentul a fost înlocuit de multimedia (ce bucuros am fost când am prins prima dată MTV, când m-am abonat la cablu!). Filmele, muzica, jocurile au fost înlocuite de calculator.

Apoi, ştirile. Nu mă mai informam decât rar de la televizor, iar de când a început manipularea grosolană am renunţat de tot.

Au rămas doar documentarele şi câteva posturi interesante (Mezzo, TVR HD şi cultural, posturile ungureşti de pescuit), de nişă. Mă mai uit la staţiile locale, când mă interesează ceva. Cam atât.