Câteva gânduri de început ale unui român care învaţă aromână

Luna trecută am început să buchisesc un pic în aromână. Între timp, mi-am dat seama de câteva lucruri de care se loveşte oricine (român sau alt neam) doreşte să înveţe să vorbească acest grai.

1. Cărţile sunt scumpe şi rare. Am pornit prin reţeaua mea de anticariate, unde mă lăudam că pot să găsesc orice. Ei bine, nu. Întreb de Matilda Caragiu, primesc un zâmbet cunoscător: e foarte rară. Singura carte aromână costa 400 de lei şi era un volum de versuri, apărut înainte de 89. În continuare caut acest manual, apărut la Editura Academiei. Site-ul editurii (ear.ro) conţine doar titlurile din 2008 până în 2010 şi este greu de navigat.

2. Sunt diferenţe, unele notabile, între diferitele resurse pe care un profan le întâlneşte pe internet. Diferenţele sunt mai ales legate de scriere (ş, ţ, ni înlocuite pe multe site-uri cu sh, tz, nj, păcat similar cu româna de messenger), dar şi de gramatică şi, uneori, vocabular. Pe un blog, Marius Filip remarca trei variante ale verbului a lua:

De exemplu, cum se scrie “eu iau” în aromână, “eu l’eau”, “eu l’au” sau “eu l’iau”? Situaţii similare sunt multe.

3. Cea mai uşoară metodă de învăţare a fost, în cazul meu, cea după ureche. Mai precis, cu ajutorul muzicii. Dacă la capitolul cărţi stăm prost, la muzică situaţia se schimbă total. Sunt foarte multe clipuri suite pe youtube cu melodii cărora le-am găsit uşor versurile. Aşa, în varianta karaoke, am început să ascult atent pronunţia, să învăţ unele cuvinte şi construcţii şi, şontâc, să zburăsc armâneşte.

Sigur, nu este ştiinţific, dar îmi creează deprinderi de vorbire şi îmi îmbogăţeşte vocabularul. De exemplu, ştiu să zic (stricat) voiu s-anveţu zburăsc mushatu graiu armâneşte. Pentru un aromân, probabil că asta sună aşa cum sună pentru mine româna vorbită de un arab. Important e că am făcut primii paşi şi cred că mă pot face înţeles, în acest grai. Că de înţeles, eu am început să îl înţeleg din ce în ce mai bine.

:)