Toamna-n grădină şi-acordă vioara,
Strada-i pustie…
Oraşul e plin de hambare,-
De pânea cea nouă duduie moara.
O frunză s-a lăsat pe-o mână-ntinsă care cere…
Oraşul gol…
Cetate depărtată;
Frunzişul smuls…
De firele electrice, paralizată,
Ca un simbol,
O pasăre cade-n oraş, ca o tristeţe mai mult.
Şi înserează… şi e tăcere…
Şi gândul s-afundă, pierdut vâslaş,
Pe-al vremurilor mers-
Şi jalea de-a nu mai putea face un vers…
Sunt cel mai trist din acest oraş.