Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud,
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor ce nu-i al meu.
Se spune că strămoşi cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe în noi
viata netrăită.
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine ştie — suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric — dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?