Bucătăria albă

Și iată-ne aici, în bucătărie, unde fiecare, din obișnuință, i-am pregătit și celuilalt farfuria. Iată-ne doi în fața a patru farfurii așezate pentru că am fost fiecare obișnuiți atâta timp să oferim, uitând să primim. Râdem de întâmplare, bucătăria cu dulapul alb se umple de veselia noastră, dar eu știu că în spatele sunetelor zglobii, undeva în inimi, se află multă tristețe – privim în trecut cu durere și mai ales cu teamă și precauție în viitor.
Nouă ne rămâne însă prezentul. Prezentul cu datorii, vieți pline, copii care au nevoie de noi. E greu să ne obișnuim că mai avem loc de noi înșine. Cu atât mai mult să acceptăm că în această bucătărie albă sau viață a mai intrat cineva hotărât să ofere, nu să ceară.

Și totuși uite că râdem, că ne zâmbim. Iar asta înseamnă speranță, un prezent la fel de solid ca o temelie.

Mâncăm amândoi sănătos, hotărât, brânză din piață și măsline. Mușcăm din felia de pâine pe care fiecare i-o așezase celuilalt în față. Totul este atât de firesc încât niciunul nu ridică furculița de lângă farfurie – mâncăm cu mâna, tactil, senzual, pentru a simți texturi, pentru a atinge, pentru a ne obișnui cu fiecare îmbucătură înainte să o ducem la buze.

La fel facem și cu noi doi. Ne privim îndelung, punându-ne întrebări în gând. Pe unele le rostim: Ce ai pățit la frunte? Am căzut când eram mic. Uite, și eu mi-am spart capul aici. Vezi?

Văd, i-am zis, în timp ce fața ei era aplecată către buzele mele iar degetele îi îndepărtau o șuviță de păr pentru a dezgoli o cicatrice mică, aproape invizibilă.

Și ne privim iarăși îndelung, ea vrea să o sărut, eu nu o fac, ea știe că deocamdată este mai bine așa – echilibrul e important – pentru că noi nu ne aparținem unul altuia și nici măcar noi fiecăruia, da, noi avem datorii, vieți pline și e greu să ne facem loc.

Toate acestea ni le comunicăm în tăcere, privindu-ne în ochi, fără să scoatem un cuvânt. În bucătăria albă sunt acum doi oameni care mestecă și se privesc. Camera se umple cu tăcerea noastră și miroase a chec și prăjituri. Se apropie sărbătorile. Se simte asta în aerul rece care intră pe geamul întredeschis, se simte în setea noastră de căldură sufletească, se mai simte într-un glob așezat pe șemineu și pe care se distinge silueta unui cal cu greabănul puternic.

Iarna este aproape aici. Între timp, ea mă privește cu speranță, o speranță pe care încearcă să și-o reprime, obișnuită fiind să fie rănită și trădată. Eu nu ma gândesc decât că este foarte frumoasă și că ar trebui să îi aduc mâine o gutuie coaptă. Eu nu mă gândesc la nimic, eu trăiesc, mă abandonez total sentimentului că aparțin acestui timp, acestui loc, acestui om. Îmi șterg orice gând, orice întrebare, mă ridic din mine ca un cal nărăvaș pe picioarele de dinapoi și observ cum în locul inimii îmi crește, încet, un cozonac pufos.

Mă pierd cu privirea pe obrajii ei, pe buzele ei întredeschise, în ochii de șoricel curios iar calul ieșit din mine gonește liber pe masa albă, printre feliile de brânză. Nechează în fața cănii verzi cu ceai de gălbenele, fornăie, îi cresc aripi mari și se ridică în zbor. Zboară prin bucătăria fără ușă așa cum sufletul mi-a plutit când am intrat și ea mă aștepta în pantalonii albi de mătase și bluza călduroasă de flanel.