Vioara

Azi am cumpărat o chitară pe care un copil o va primi „ca să se învețe cu muzica” și mi-am amintit că am vrut să îmi iau și eu, anul trecut, o vioară.

De ce, ca să mă învăț cu muzica? Mnu. Eu sunt deja învățat cu muzica, sunt așa de învățat că mi-ar fi greu să trăiesc fără ea, așa de greu încât dacă aș rămâne fără ea ar trebui să mi-o compun singur. Dar nu teama că toată muzica din lume ar dispărea m-a făcut să vreau acea vioară.

Eu cred, cetățene, că vioara este de fapt o mască de lut pe care o voi purta ca să fur ceva din sufletul lui Farid Farjad și din cel al lui Yehudi Menuhin. Sigur că știu că nu voi putea niciodată să cânt ca ei, așa cum prezumtivul cetățean Haran știa că nu va putea lua cu adevărat puterea celui la care se închina și căruia i-a modelat o mască pentru a-i purta chipul.

Precum cetățeanul Haran din Caldeea voi ține și eu o mască dar nu pe față ci sub bărbie, un chip cioplit de un contemporan cetățean chinez și voi scârțâi inestetic cu arcușul pe el încercând să imit perfecțiunea despre care sunt conștient că există și despre care sunt conștient că nu o voi atinge niciodată.