Stepă dobrogeană

oamenii cu trenurile lor agale de-a lungul țărmului,
pe fâșiile lor firave de pământ,
sub soarele cu lumina venită ca o certitudine
că da, este vară, că da, nu avem nimic altceva de făcut
decât să ne plimbăm fără rost
doar așa pentru a privi în depărtare,
pentru a experimenta plictisul în vreo gară ruptă de prezent,
oamenii cu șepci cu cozorocul drept,
cu cafele ieftine în pahare de plastic,
oamenii care încă fumează tutun,
care încă mai au familii și probleme și vise,
oamenii care miros a soare și praf,
a curele chinezești cu catarama sclipitoare,
din când în când printre ei câte o bunică
purtând una din ultimele basmale ale acestei lumi
ce se trece încet, agale, cu trenul de-a lungul țărmului;

aici doar ciulinii par veșnici, lăcustele, licuricii și pietrele albe,
mai ales pietrele, oamenii rămân întipăriți pe câte una ca un semn
că pe aici a trecut ideea de om iar depărtarea,
așa goală cum e ea, fără vreo pădure pe dânsa,
fără vreun reper spectaculos,
s-a întins și s-a lăsat privită.