Să nu ucizi

Susţineam că „am evoluat”. Că, azi, îţi aprinzi o ţigaretă şi/sau mergi în bar şi dai pe gât nişte shot-uri. Aşa se cheamă, nu? Eu nu ştiu, pe vremea mea beam din pahare de o sută de grame. Îţi aprinzi o ţigară, bei alcool, te faci praf şi asta se cheamă supapă, defulare, managementul stresului.

Nu funcţionează mereu, unii încă mai au adânc întipărită în subconştient violenţa. Luptă sau fugi. Şi aleg să lupte, nu să fugă.

Dar cu cine să te mai lupţi? În vremurile „bune”, rar treceai prin perioade în care să nu găseşti un război în jurul tău. Sau cel puţin o încăierare, o haiducie ori un zaiafet care să se lase cu hangerul scos din teacă. Azi, violenţele care se scurg zilnic în presa românească se petrec adesea între prieteni, rude sau îndrăgostiţi. Mai rar, în mediul urban, mai citeşti despre încăierări între grupuri de petrecăreţi în urma cărora rămân doar ceva capete sparte şi nimic mai mult.

Nu mai ai cu cine să te baţi. Nu mai ai cu cine să te lupţi, iar de fugit nu ai unde. Mecanismul ancestral al speciei – fight or flight – e înfundat într-o societate care lâncezeşte şi în care provocarea, factorul născător de adrenalină, vine doar din sport.

Pentru că supapa e blocată, violenţa tinde să se „umfle” dedesubt, se răspândeşte ca o bubă coaptă, care nu a apucat să spargă pieliţa. Puroiul se întinde sub formele violenţei verbale, nervilor întinşi, sub formele gâlcevei mitocăneşti şi şuturilor în cur.

La noi e de abia la început. Grija zilei de mâine ne oferă un surogat de adrenalină, la fel şi presa, circul – panem et circenses.

De aceea, ştirile potrivit cărora un individ ia arma în mână şi ucide zeci de oameni, copii sau adolescenţi, vin ca un spectacol regizat într-o Americă în care arma de foc este deopotrivă tradiţie şi divertisment.

Oare de ce fac asta acei ucigaşi în serie? Să fie faptul că au ajuns la capăt, că nu mai au unde să fugă şi trebuie să lupte? S-au prăbuşit în propria viaţă? Ei sunt oamenii care nu se pot sinucide, dar trebuie să ucidă, totuşi, pe cineva? Pentru că aşa le dictează o bucată de subconştient perpetuată, cine ştie cum, prin secvenţe de ADN?

Şi acum, întrebarea cea mai grea: am putea ajunge noi înşine în aceeaşi situaţie, printr-o încrengătură ciudată şi sumbră a destinului?

M-am întrebat dacă şi în mine există acest instinct, ascuns undeva în spatele eticii, a moralei, a regulilor deprinse în societate şi a religiei care porunceşte „să nu ucizi”.

Există, acolo, ceva care îmi aminteşte de mirosul unei lame de oţel, fără să fi pus vreodată mâna pe una. Îmi amintesc şi cum miroase un cal ud după galop, fără să fi călărit vreodată. Dacă nu mă înşel, îmi aduc aminte şi de zgomotul de fond al câtorva mii de oameni care se lovesc concomitent cu diferite obiecte metalice.

Ştiu, sunt amintiri induse, şoubizul şi-a făcut datoria de a-mi arăta aceste lucruri prin filmele istorice. Dar e ceva mai mult. Ceva este acolo, în mine, şi nu exclud sută la sută posibilitatea ca la un moment dat să iasă la suprafaţă.

În noi sau în afara noastră?

Din acest motiv, cred că yezidii, acei kurzi despre care se spune că sunt adoratori ai diavolului, au dreptate când susţin că „răul este în oameni”. Cei care i se închină lui Melek Taus spun că omul este dual, are în sine binele şi răul, în inimă şi în spirit.

Pe de altă parte, Şeic Nazim spune că şeitan (diavolul) este de vină, el şopteşte (ademeneşte) omul să „ucidă şi să fie ucis”.

„Şaitan spune: trebuie să ucizi şi să fii ucis. Öl, Öldür!” – minutul 8:15

Potrivit yazidismului, în fiecare născut există instinctul uciderii. Care este reprimat încă de la naştere prin educaţie.

Dacă te-ai tăiat vreodată la deget când tocai ceapă şi urma de sânge de pe cuţit ţi se pare cunoscută, îţi poţi pune mai multe întrebări. Dacă mirosul sângelui pe fier ţi se pare cunoscut, acesta e trucul de a diferenţia o amintire ancestrală de una indusă. Nu sunt termeni din psihologie, aşa i-am numit acum.

Amintirea ancestrală e cea despre care eu presupun că se poate transmite din generaţie în generaţie. Amintirea indusă este cea falsă, apărută în subconştient în timpul vieţii. Prima este conformă credinţei yezidilor. A doua, conformă cu Islamul.

Despre război

Nu suport războiul, Am citit suficiente mărturii încât să aflu că aşa ar trebui să arate, probabil, iadul. Că oamenii sunt dezumanizaţi în el, în sensul în care binele din om dispare complet şi rămâne doar scheletul răului despre care vorbesc închinătorii la Melek Taus.

Dacă s-ar pune problema să se întâmple aşa ceva, aş refuza să lupt pentru patetismele, ideile şi strategiile altora. În acelaşi timp, însă, îi înţeleg pe cei care ajung la capăt şi trebuie să lupte. Mai ales atunci când ei ştiu că poartă ultima luptă. Pentru o idee, pentru un ideal, pentru un patetic simbol, mai puţin contează. Ei vor să lupte, să ucidă, şi îi înţeleg.

E în firea noastră.

(clipul de mai jos conţine imagini violente explicite)