la-portile-cetatii

Raiul pe pământ

| | Ce scriu, Poezii

Prin geamul deschis aud doi trecători vorbind. Unul povestește despre un loc lângă Dunăre, „e raiul de pe pământ acolo”. Beau din restul de cafea de aseară și mă gândesc că e potrivit să te trezești așa, aflând cât de aproape este raiul pe pământ. Este cea mai frumoasă primăvară din viața mea și poate nu întâmplător după 6 ani procesul meu terapeutic a ajuns la final. A trebuit să mă descompun și să mă compun la loc.

Îmi amintesc atât de limpede întrebarea pe care mi-o puneam în textul ăsta din decembrie 2019, când a început tot. După doi ani în care mi-am adunat sufletul cu fărașul, pot să îmi răspund la întrebare: Aici. Aici sunt. Și nu întâmplător e primăvară.

Am crezut că am ajuns.
Am crezut că sunt eu, aici, dincolo de stepa tătarilor,
peste Caucaz, peste mări, dincolo de fiordurile nordului,
dincolo de îngerii cei cu nume și cei fără de nume,
am crezut că am ajuns
cu părul fâlfâindu-mi pe frunte la prova corăbiei
imaginată pe cartea copilăriei mele
am crezut că m-am aflat
desenându-mă și redesenându-mă
luând decizii
ștergând ce am considerat că trebuie șters
apoi alte decizii, fundamentale, tăioase,
fără tăgadă, fără a face vreun pas înapoi,
tăind chirurgical firele destinului
ca un doctor operându-se singur
deschizându-și dureros pieptul
și scrâșnind trebuie să fac asta,
trebuie să fac asta,
eu trebuie să devin ceea ce trebuie să devin,
eu trebuie să mă fac bine
și m-am cusut după aceea cu îndârjire
ținând capătul aței între măsele
de-acum s-a săvârșit, mi-am zis,
de-acum asta e.
Și am pornit – șontâc și cusut neîndemânatic
spre cetatea lui Faraon
gândind că de aici omul se transformă,
omul se înalță,
că aici este alchimia pe care o căutam
între pietre, adânc între pietre,
să mă zidesc, să mi se toarne aur și plumb,
să mi se cânte,
să fie jelit cel ce a fost
și primit din soare sub soare cel ce voi fi,
să joace de fericire țiganii care m-au adus în Egipt
cu emoțiile lor pure, concentrate,
cu vibrația lor de strună de păr de cal.
Adevărat vă spun că toate acestea s-au petrecut
apoi am așteptat, am așteptat la porțile cetății
să vină liniștea, să vină binele,
binele pentru care m-am dat mie însumi
ca unei cete de lei, ca unei hoarde tătărești –
pentru care m-am luat cu arcanul eu pe mine din mine
eu – tătarul cu ochii sclipitori,
eu – ofranda depusă în sarcofag,
și am crezut că am ajuns.
Iată-mă aici, la porțile cetății,
cetatea ca un craniu al meu
zguduit de cutremure,
iată cum zidurile se crapă,
iată cum soarele se întrezărește prin tavanul boltit,
unde e liniștea,
unde e binele,
unde ești, tată?

Textul face parte din volumul: Porțile cetății

Dragos Serban

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător.