Dragoş Şerban în în fiecare seară iese la gard și privește strada,
înalt și uscățiv ca o ulucă.
capul stă nemișcat parcă proptit în scânduri
și numai ochii negri, atenți, jucăuși de veveriță
te lasă să înțelegi că e viu.
de treizeci de ani face asta,
de treizeci de ani e înalt și uscățiv ca o ulucă.
dacă ar ieși pe poartă, oamenii ar afla că pantalonii
i-au rămas cu câteva numere mai mici
și că sunt peticiți precum gardul în spatele căruia se ascunde.
dacă l-ar cunoaște, oamenii ar afla că străbunicul lui
a venit pe jos din Grecia împreună cu un măgăruș al cărui nume l-am uitat,
purtând o pereche de zmeane albe fără pârpodz
care îi lăsau să se vadă țurloaiele.
dacă ar avea unde să plece, și el s-ar duce.
dar nici măcar un măgăruș nu are,
ci numai două surori și ce se mai zărește în spatele gardului.