Oblonul din pleoapă
Îmi apăr lumea.
De aici de sus, unde stau cocoțat în creștetul capului meu,
văd limpede prin ochi,
prin porțile deschise ale cetății
împrejurul.
Nimic în afară de copaci
nu prevestește binele sub cer,
acesta este un adevăr cunoscut doar de iepurii
care fug de parcă ar zbura mâncând pământul din fața omului;
uitându-se pe furiș la copacii rămași în urmă, își zic –
ei, săracii, nu au taina goanei,
uite că sunt condamnați la demnitate
cu frunzele în sus ca un steag.
Iepurii fug, copacii cad iar eu îmi apăr lumea.
De aici, de sus, ca pe obloane îmi închid ochii.
Înecați șanțurile cu apă, ridicați punțile,
poruncesc.
Lăsați doar iepurii să intre și împreună cu ei ultimul bine sub cer.