O inimă cu ochi
S-ar fi zis că e ușor, la urma urmei paginile sunt inegale, versurile rup monotonia și cursivitatea paragrafelor cuminți din proză și uneori din două mișcări ale ochilor ai și ajuns acolo, în colțul din dreapta jos al paginii, unde degetul arătător deja așteaptă cu nerăbdare.
S-ar fi zis că e ușor să citești poezie.
Și poate că așa ar fi dacă în spatele ochilor nu s-ar afla un om, cu defectele, nerăbdările, dorințele și curiozitățile lui. Dacă acesta nu ar fi om, ci o mașină, oho, ce repede s-ar citi poezia. Dar omul acesta știe că poezia nu se citește, ea se simte trăiește.
Dețin cu mândrie încredințarea că după patruzeci și trei de ani de evoluție sinuoasă știu măcar să fac diferența între firesc și artificial, de aceea firescul se contemplă iar artificialul se ia la cunoștință, precum o lege, precum o știre, o noutate care azi este și mâine moare. Însă firescul are rădăcini, el e repetitiv, iar poezia asta este – gaura cheii, fântâna în care a privit Odin înainte de a chiorî. Firescul se trăiește cu voluptatea unui voyeur aflat deodată în fața unor sentimente dezgolite – uite, aici forma deplină a unei dorințe, iar aici inadecvarea, uite și un contur de anxietate.
Iar asta dă naștere unei adicții, plăcerea resimțită face creierul să vrea mai mult și mai mult și mai mult până ajungi la ultima pagină, apoi o iei de la capăt, încă o dată, încă o dată, până când gata. Atâta a fost. Continuarea în volumul următor.
Iar atunci intervine un soi de panică, hai să îi spunem cu blândețe frustrare, pentru că nu e drept să se sfârșească aici și așa, pentru că omul ăsta a mai învățat, dureros a învățat că trebuie să își urle nevoile și existența, să se exprime și – ei bine, da, te studiază până în pixeli, te caută pe net, are curiozități olfactile și își spune voi face asta, da, voi face ce știu eu mai bine, voi fi sincer și voi spune asta într-o frază imensă pentru a-mi masca vulnerabilitatea, pentru a-mi ameți un pic cititorul doar doar va trece cu privirea peste acest paragraf care i se va părea mult prea lung pentru internetul anului 2021 dar în care eu îmi strecor cu abilitate ideile precum ideea că te admir te vreau te doresc fiecare din aceste indicativ prezente menite să ofere informație, asta dacă nu cumva informația deja exista, dar și alte sentimente care vor fi trăite ulterior și exprimate într-un alt volum.
Mereu scriu așa când am emoții, mi-aș fi dorit să am talentul lui Popescu, acel Popescu care își scria necrologuri, de a vorbi cu familiaritatea aia debordantă – uite, mă, uite-l pe Popescu, uite-l pe Dragoș, mă, cum scrie despre planuri ale trăirilor în vreme ce un proiect agasant îl smulge de aici de unde se așezase deja confortabil în fața ta, gata să înceapă o discuție relaxată care vine de fiecare dată după ce sunt depășite momentele încordate de la început. Mi-aș fi dorit să am și talentul la desen al lui Furnea, deși viața nu i-o invidiez, nici pe a lui Popescu, dacă aș putea alege aș alege doar talentul ăla, ca un trecător ce își cumpără o banană de pe tarabă, indiferent la mâinile care se întind după bancnotă și nici la buzele care rostesc – cinci lei, domnu’.
Ehe, dacă aș fi fost eu Furnea acum, nu aș mai fi scris nimic. Aș fi mâzgălit o inimă cu doi ochi curioși pe spatele unui pachet de Snagov și ți l-aș fi arătat zâmbind cu mândrie: uite ce am făcut!