Am să mă topesc încet în pietrele mele până mă voi face semn, nomazii știutori de carte mă vor citi și vor afla despre noi, cum ochii noștri oglindeau cerul.
2018
Dragos Serban
încă în lucru :)
* versiune online *

 

Porțile cetății

zidurile mele prefăcute în bronz între ele eu ca o limbă de clopot mi-am făcut cuib cu timpanele sângerânde

20 de texte în lucru

începute pe 20 februarie 2017

1

Luminație

În vremea aceea, vechii zei s-au înălțat trecând dincolo de porțile orizontului.

Soldatul Timur fumează departe, strângând între buze cu tărie victoria.

A izbândit.

După ce va strivi sub talpa bocancului ce mai rămâne de strivit, își va lepăda automatul de pe umerii care se vor transforma în aripi și se va îndrepta către soare. De acolo va închide porțile peste rănile sufletului tău, șoptindu-ți în cecenă ceea ce s-a mai spus, demult, în altă limbă: ce limpede și frumos este chipul vostru acum când e împăcat, copilă, zeiță trăind prin tatăl vostru hrănindu-vă din mama voastră.

În vremea aceea, te va purta rotundă în carele de aur deasupra orașelor din răsărit și apus, iată, pământurile mele, iată, poporul meu, iată, înțelepciunea celor ce se schimbă dar nu pier.

În vremea aceea, tu îi vei vorbi despre munți și despre gerurile lor, iar el te va întreba ce sunt acestea. Sunt ele ale pământului? Ale celui în vintrele căruia au scormonit băieșii căutându-mi urmele, carnea?

Tu, omul, îți va spune. Tu ești mai mult și o știi. Tu ești cel ce a fost și îl duci mai departe.

L-am iubit fără să îi fi văzut vreodată cizmele de cauciuc. Prin tine asta, corifeu al odinioarei.

În vremea aceea, bătrânul mercenar Timur îți va răsufla: lasă lumina să răsară din întunericul care a înghițit-o.

2

Ur

singur cu pieptul dezgolit
înaintea goanei cailor de fier;
ai crede că sunt neînfricat
ai crede că sunt singur
dacă norul de lăcuste
nu s-ar ridica din mine –
una din ele te iubește
și toate sunt una,
mi-au crescut aripi, iubito,
și nu sunt pământești
tu nici nu știi că țiganii mei
m-au adus aici să îl cunosc pe el
slujitorul lui Horus
să învăț semnele
să topesc plumbul
împreună cu el tătarii în armură grea
să facem aur,
îl simt cum mi se strecoară în vene.

3

Omul șoim

Poate că preotul Ur e aici să îmi arate că nimic nu se va sfârși.
Nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
șacalii vor scheuna în unghere la fel de rușinați,
numai lăcustele se vor împuțina,
una câte una se vor ascunde înapoi în om
ca o interiorizare,
apoi omul se ia cu alte treburi și uită,
vreme de cinci mii de ani nici nu mai știe că le are
până când din spatele unei coloane apare un preot fără vârstă
cu ten măsliniu și capul pleșuv zicând
nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
nu te teme, spune preotul povestindu-se pe sine povestind
și nu doar cuvintele i se amestecă ci și timpul rostirii
când acum, când atunci, când fiind, când nefiind,
nu te teme, spune preotul lipindu-se de spatele meu
ca un plămân despicat ce prinde a respira
aerul despre care nu știi că e aer
și eu mă chinui încruntat să îl înțeleg,
trăiesc cu impresia că surprind frânturi familiare,
cuvinte și înțelesuri uitate,
el bate atunci cu sandaua în podeaua de piatră supărat de strădania mea –
asta încerci tu să faci, Nenet?
copil fără minte, te împiedici de forma ideilor?
ASCULTĂ-MĂ DINCOLO DE ELE
a prins a urla
iar eu am înțeles ce vrea fără să înțeleg ce spune,
am văzut prin ochii lui ochii mei
căprui cu pete castanii,
prin ochii lui purtam clonț tăios, prin ochii mei o pereche de buze
pe care cineva le-a sărutat mai demult
pe care cineva le va mușca cu ochii închiși
fără să știe dacă mușcă un om sau un șoim
și că înăuntrul său așteaptă tremurând toate lăcustele Egiptului
născute din aur și plumb
așteptând un singur semn ca să iasă,
una câte una
sau toate deodată.

4

Fiul meu

închis în sarcofagul de aur numit împlinire
aștept nașterea celui de dincolo de moarte
care îmi va spune că aurul este al oamenilor
tot al lor trupul meu în afară de inimă
căci ea nu e aici cu mine între țesături
ci așteaptă la loc de taină pasărea
ea o va cuprinde o va iubi
voi răsufla din nou
prin plămânii fiului meu
el nu va ști asta decât ca un vis
ca un gând pe care încă nu îl are.

heru-ur

5

Legendă în tainița hipostilului

doar frânturi doar frânturi
aici e sala șoaptelor negre
aici cuvintele sunt sugrumate încă din gât
iar pe buze ajunge doar duhul lor în chip de abur
greutatea lespezii de calcar pe pieptul țeapăn
craniul meu alb cu coroana de fildeș
degetul chircit îndreaptă spre firidă –
e acolo un grăunte de lumină
în care cei de afară dansează
până mai ieri s-au rugat pentru mine
să ajung în brațele tatălui meu soare
sunt azi încredințați că am izbândit
că aș fi acolo
reunit cu el în măduva spinărilor cerești
sub care cei de afară dansează și beau
pierzându-și mințile în prea multă lumină
toți în afară de o țigancă care striga în mijlocul lor
că sunt aici, că sunt aici,
au bătut-o cu pietre și au alungat-o
ea de departe i-a blestemat
și-a smuls acoperământul
după ce le-a arătat pizda
a aruncat cu cenușă spre cer
zicându-le
înveliți-vă oaselor părinților
cu carnea voastră cu cuvintele voastre
cu lacrimile copiilor voștri.

6

Scriere pe zidul dinspre răsărit

Cetatea mea ridicată pe patru temelii –
cele trei cântate de oameni,
cea de a patra care se construiește acum,
acum și de-a pururi,
înțelesul lor e în inima păstrată în piatra de sus
pe care se sprijină toate cele de jos,
pe care nici zidarii nu au deslușit-o încă.

În cetatea mea preoții vor scrijeli
tu, cu secretele tale pe care doar eu le cunosc,
tu, călătoare rază din tatăl meu soare,
tu, femeie ascunsă în ziduri visătoare,
tu, cea născută din străfundul pământului

cea puternică,
cea neîmblânzită,
cea copilă,
cea neînțeleasă de om

doar în ochii tăi ochii mei
deschise sunt pentru tine cele două porți ale orizontului
zboară
ți-am dat aripile mele de șoim
păstrate de dinainte de a renaște om.

7

Dizolvare

Am să mă topesc încet în pietrele mele
până mă voi face semn,
nomazii știutori de carte mă vor citi
și vor afla despre noi,
cum ochii noștri oglindeau cerul.

Așa a spus Ur înainte de a fi coborât.
În urma lui, un bloc de piatră a fost prăbușit
pentru a-i pecetlui prefacerea.

În jurul său, oamenii se nășteau și mureau.
Unii îi puneau întrebări, alții îi cereau bogății și averi,
câțiva îl mângâiau iar trei au plâns pentru el.

Tu ești ok? i-a șoptit cineva.
Eu sunt departe, i-a răspuns din spatele lespezii,
icnind încă o picătură de inimă
sub bărbia acoperită cu aur.

8

Singurătate

singurătățile mele îmi vorbesc pe rând în toate limbile oamenilor
ieșite din pământ, ele însele pământ.

ce fericire să le pot vedea chipul, să le aud glasul,
să cunosc cine a fost fiecare.

printre ele viața mea ca un fir de ață,
am învățat că echilibrul cel mai important lucru,
că sensul este să ajung la capăt
știind de ce am ajuns până la capăt
lăsând în urmă noduri și împletiri
și alte fire pentru care eu,
singurătate,
voi vorbi în toate limbile oamenilor

ce împlinire să cunosc că îmi vor vedea odată chipul,
îmi vor auzi glasul,
vor ști cine am fost.

9

Clopot

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele eu ca o limbă de clopot
mi-am făcut cuib
cu timpanele sângerânde
am vrut să-mi fie ancoră
iar eu felucă liberă
pe marea în care mi se varsă Nilul
cu apele calde ca un pântec

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele mi-am făcut cuib și voi crește
le voi purta într-o zi pe creștetul capului
în chip de coroană,
voi păși peste valuri
pescarii vor zice
acesta e făurarul care a încolțit dintr-un lanț

10

Inima împăratului

sfârșitul e aici, în inima zăvorâtă într-un vas de lut
singură, speriată, fără gură să poată țipa,
fără picioare să poată fugi,
fără mâini cărora să le frângă degetele
chircite în palmele ude și reci

sfârșitul e aici, în vasul în care nu există decât frică
sub forma întunecată a neantului
pe care oamenii îl poartă în dânșii neștiutori
și arareori le e dat să îl cunoască

sfârșitul e aici, în tăcere,
unde stelele izbucnesc mute
ce folos că am fost una

poate de aceea, din pricina singurătății am explodat
să devenim pământuri și oameni
să ne amintim,
să ne amintim

11

Stepă dobrogeană

oamenii cu trenurile lor agale de-a lungul țărmului,
pe fâșiile lor firave de pământ,
sub soarele cu lumina venită ca o certitudine
că da, este vară, că da, nu avem nimic altceva de făcut
decât să ne plimbăm fără rost
doar așa pentru a privi în depărtare,
pentru a experimenta plictisul în vreo gară ruptă de prezent,
oamenii cu șepci cu cozorocul drept,
cu cafele ieftine în pahare de plastic,
oamenii care încă fumează tutun,
care încă mai au familii și probleme și vise,
oamenii care miros a soare și praf,
a curele chinezești cu catarama sclipitoare,
din când în când printre ei câte o bunică
purtând una din ultimele basmale ale acestei lumi
ce se trece încet, agale, cu trenul de-a lungul țărmului;

aici doar ciulinii par veșnici, lăcustele, licuricii și pietrele albe,
mai ales pietrele, oamenii rămân întipăriți pe câte una ca un semn
că pe aici a trecut ideea de om iar depărtarea,
așa goală cum e ea, fără vreo pădure pe dânsa,
fără vreun reper spectaculos,
s-a întins și s-a lăsat privită.

12

Podoaba de chihlimbar

sunt mai fragil decât podoabele de sticlă ale soției mele
când inima mi se strânge atinsă de ghearele șoimului
iar sângele se risipește într-un șuvoi subțire
purtat în sus ca fumul de tămâie
și zice
vin la tine, tată,
inima lăsată în urmă rămâne să dea din artere
ca dintr-o coadă un câine naiv și prietenos
încă neînvățat cu bățul

până jap! prima gheară
până jap! a doua gheară

până pic! ultimul strop din mine se prelinge chihlimbar
păstrându-mi sufletul prins acolo
unii îl mângîie
alții îl privesc înfricoșați
doar o femeie frumoasă l-a prins cu un șnur
și îl poartă în jurul gâtului în chip de podoabă
crezând că mă are întreg și frumos,
neintuind fragilitatea punctului numit inimă,
limita universului observabil
dincolo de care un câine maro așteaptă în lanț.

13

Zborul șoimului

icnesc la răstimpuri câte o deznădejde,
câte o frică inexplicabilă
aici de unde aud totul
doar pentru a înțelege cine sunt –
zeul șoim care a strâns toate gemetele omenirii
și le-a înghițit topite într-o cupă cu otravă
cu ghearele împlântate în stomac
și clonțul tăios în gâtlej
doar pentru a înțelege cine sunt
doar pentru a înțelege că demult,
în vremea lăcustelor,
în vremea ieșirii mele din ou
cineva, poate o pasăre, m-a pleznit aruncându-mă de pe stânci
să mă deprind cu zborul.

14

Oraș în august

străzile orașului meu dimineața
în această vară apăsătoare în care căldura dansează cu mine,
cel cu cafeaua în mână, care și-ar fi dorit să fie desculț
printre corcodușele borhotite pe marginea trotuarelor,
dansul cu mașinile abandonate de-a curmezișul,
pe lângă ele s-au născut poteci semn că viețuitoarele există
și orașul mustește de viață nu doar pe marile bulevarde
ci și aici, în umbra duzilor și corcodușilor dintre blocuri
unde miroase a borhot, a cartofi prăjiți și ardei copți
semn că viețuitoarele există și, iată, se hrănesc,
doar eu merg merg merg merg, rar mă opresc să mai sorb din cafea,
să mai ocolesc câte o mașină,
să mai trag cu ochiul înspre geamul bucătăriei de la vreun parter
întrebându-mă cine și ce mai face de mâncare,
întrebându-mă cât va mai dura drumul,
acesta și drumul în general – al meu, al fiecăruia dintre noi,
întrebându-mă de ce abilitatea de a abstractiza ne-a făcut oameni,
de ce cuvintele sunt convenții prin care exprimăm idei,
întrebându-mă cine e fata cu pantaloni bleumarin și păr lung
care m-a depășit gonind pe o trotinetă electrică,
lăsând în urma roților o dâră parfumată de corcodușe strivite.

15

Dans în septembrie

învață-mă dansul acela de uitare
în care te învârți strigând – hopa!
și realitatea se topește în tine,
cu fiecare pas o porți ușoară ca un fulg
așa cum te porți într-o seară ploioasă de septembrie
după ce ți-ai abandonat servieta în fața ușii rotative a unui magazin oarecare
iar timpul rămâne acolo, învârtindu-se împreună cu oamenii,
învața-mă pașii dansului acela în care te lepezi de tot
și alergi cu fața udă urlându-i răsăritului de lună
eu eu eu eu!
pentru că luna sunt eu și răsăritul tot eu,
pentru că dansând vă cuprind și vă mestec și mă zidesc,
dansez și cresc și timpul crește împreună cu mine,
da, sunt un univers, sunt un uriaș cu unghere nevăzute de nimeni,
aici nu există uitare sau moarte,
aici fata de pe trotinetă va rămâne până la sfârșitul veacurilor
cu pantalonii ei bleumarin și cu zâmbetul ei cu tot.

16

Refugiu în scoarța copacilor

poate în muzică
poate în controlul respirației
poate în mersul pe jos spre nicăieri
sau în spatele arcuit al pisicii torcând,
poate într-un film cu Robert De Niro
sau într-o animație Netflix,
poate în palma asta rece așezată pe fruntea fierbinte
apoi pe piept deasupra inimii despre care se spune că nu doare,
poate mă ajută să mă ghemuiesc pe scările metroului
enervându-vă pe toți, silindu-vă să mă ocoliți,
poate să închid ochii și să mă întorc în fantezia copilăriei
în care eu eram Redburn și mă suiam clandestin pe o corabie,
sau poate pur și simplu să mă întorc în brațele unui copac,
să îl învelesc cu conștiința mea omenească
și să las tot ce e rău să înlemnească aspru în scoarță
iar dedesubt el să mă țină strâns și să îmi spună că acum e bine.

17

O schijă în măsea

în liniște în liniște
în tot ce a fost viu vreodată
în timpul oamenilor pe care nu i-am cunoscut
oo-hoho, ce mult i-aș fi iubit,
ce râsete, ce îmbrățișări, ce despărțiri!
este aici o schijă în măseaua mea
împrăștiată în oasele craniului
care mă împiedică să mai stau drept
și să respir parfumul timpului
deschid gura larg
îmi deschid doi nasturi de la cămașă
și mă țin strâns de bara din metrou
vreau binele și nu îl mai văd
totul e negru și pulsează
am ieșit repede de acolo
nu știu cum
am venit pe jos
înghițind noduri în gât
și gaze de mașini euro 4 și euro 3
doar schija nu am putut să o mai înghit
este o rană pe care o voi purta mereu
am ajuns și am început repede să scriu despre ea
să îi dau viață
poate îmi trece așa
poate dacă scriu despre ea o să fie ca acum 35 de ani
când mamaie mă freca pe frunte și șoptea tatăl nostru
cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodată
și după aceea mă punea să mă dau mai încolo și să casc
da, poate o să fie ca atunci,
poate o să proiectez răul în altceva
și o să plece
și am să rămân
în liniște în liniște
în tot ce a fost viu vreodată
în timpul oamenilor pe care nu i-am cunoscut.

18

Masca de aur

Azi am să îți vorbesc despre singurătate,
despre cea care mi-a fost regină și mamă,
femeia pe care am topit-o să o înghit hulpav
și care mi s-a prins cu palmele de obraji,
apoi de frunte, apoi mi s-a prelins peste ochi
țintuindu-mă în îmbrățișarea ei de aur cald
prinzând apoi a se răci în timp ce îmi șoptea
zâmbetul tău voi fi eu, întotdeauna eu,
de te vei afla în spatele zidurilor,
de vei trece prin cele două porți ale orizontului,
de vei renaște
prin chipul meu vei renaște,
îți las aici inima,
îți las aici vintrele
înmiresmate în vase de lut
și oasele am să ți le las
cu pielea grijuliu întinsă pe deasupra
dar jur – chipul tău voi fi eu
întotdeauna eu.

19

La porțile cetății

Am crezut că am ajuns.

Am crezut că sunt eu, aici, dincolo de stepa tătarilor,
peste Caucaz, peste mări, dincolo de fiordurile nordului,
dincolo de îngerii cei cu nume și cei fără de nume,
am crezut că am ajuns
cu părul fâlfâindu-mi pe frunte la prova corăbiei
imaginată pe cartea copilăriei mele
am crezut că m-am aflat
desenându-mă și redesenându-mă
luând decizii
ștergând ce am considerat că trebuie șters
apoi alte decizii, fundamentale, tăioase,
fără tăgadă, fără a face vreun pas înapoi,
tăind chirurgical firele destinului
ca un doctor operându-se singur
deschizându-și dureros pieptul
și scrâșnind trebuie să fac asta,
trebuie să fac asta,
eu trebuie să devin ceea ce trebuie să devin,
eu trebuie să mă fac bine
și m-am cusut după aceea cu îndârjire
ținând capătul aței între măsele
de-acum s-a săvârșit, mi-am zis,
de-acum asta e.

Și am pornit – șontâc și cusut neîndemânatic
spre cetatea lui Faraon
gândind că de aici omul se transformă,
omul se înalță,
că aici este alchimia pe care o căutam
între pietre, adânc între pietre,
să mă zidesc, să mi se toarne aur și plumb,
să mi se cânte,
să fie jelit cel ce a fost
și primit din soare sub soare cel ce voi fi,
să joace de fericire țiganii care m-au adus în Egipt
cu emoțiile lor pure, concentrate,
cu vibrația lor de strună de păr de cal.

Adevărat vă spun că toate acestea s-au petrecut
apoi am așteptat, am așteptat la porțile cetății
să vină liniștea, să vină binele,
binele pentru care m-am dat mie însumi
ca unei cete de lei, ca unei hoarde tătărești –
pentru care m-am luat cu arcanul eu pe mine din mine
eu – tătarul cu ochii sclipitori,
eu – ofranda depusă în sarcofag,
și am crezut că am ajuns.

Iată-mă aici, la porțile cetății,
cetatea ca un craniu al meu
zguduit de cutremure,
iată cum zidurile se crapă,
iată cum soarele se întrezărește prin tavanul boltit,
unde e liniștea,
unde e binele,
unde ești, tată?

20

Vindecare

S-a întors.

Mai întâi viața, purtând chipul vindecătorului
ce a zdrobit piatra ascunsă în vintrele mele.
Nu ai nimic, mi-a spus apoi,
iar eu nu am putut să nu mă întreb în gând de ce,
de ce eu, de ce acum,
în fine,
apoi a venit bucuria
și bucuria purta chipul unui cântec foarte vechi.

Cu el pe buze am ieșit din Egipt,
cu el pe buze am lăcrimat pe drum
privind chipul femeilor întâlnite,
atunci când am înțeles că este același,
că eu sunt de fapt nimic,
un grăunte de lut,
că nu există decât o singură mamă
dătătoare de viață, de bucurie, de cântec.