Luminație
În vremea aceea, vechii zei s-au înălțat trecând dincolo de porțile orizontului.
Soldatul Timur fumează departe, strângând între buze cu tărie victoria.
A izbândit.
După ce va strivi sub talpa bocancului ce mai rămâne de strivit, își va lepăda automatul de pe umerii care se vor transforma în aripi și se va îndrepta către soare. De acolo va închide porțile peste rănile sufletului tău, șoptindu-ți în cecenă ceea ce s-a mai spus, demult, în altă limbă: ce limpede și frumos este chipul vostru acum când e împăcat, copilă, zeiță trăind prin tatăl vostru hrănindu-vă din mama voastră.
În vremea aceea, te va purta rotundă în carele de aur deasupra orașelor din răsărit și apus, iată, pământurile mele, iată, poporul meu, iată, înțelepciunea celor ce se schimbă dar nu pier.
În vremea aceea, tu îi vei vorbi despre munți și despre gerurile lor, iar el te va întreba ce sunt acestea. Sunt ele ale pământului? Ale celui în vintrele căruia au scormonit băieșii căutându-mi urmele, carnea?
Tu, omul, îți va spune. Tu ești mai mult și o știi. Tu ești cel ce a fost și îl duci mai departe.
L-am iubit fără să îi fi văzut vreodată cizmele de cauciuc. Prin tine asta, corifeu al odinioarei.
În vremea aceea, bătrânul mercenar Timur îți va răsufla: lasă lumina să răsară din întunericul care a înghițit-o.