Porțile cetății

În vremea aceea, vechii zei s-au înălțat trecând dincolo de porțile orizontului.

Soldatul Timur fumează departe, strângând între buze cu tărie victoria.

A izbândit.

După ce va strivi sub talpa bocancului ce mai rămâne de strivit, își va lepăda automatul de pe umerii care se vor transforma în aripi și se va îndrepta către soare. De acolo va închide porțile peste rănile sufletului tău, șoptindu-ți în cecenă ceea ce s-a mai spus, demult, în altă limbă: ce limpede și frumos este chipul vostru acum când e împăcat, copilă, zeiță trăind prin tatăl vostru hrănindu-vă din mama voastră.

În vremea aceea, te va purta rotundă în carele de aur deasupra orașelor din răsărit și apus, iată, pământurile mele, iată, poporul meu, iată, înțelepciunea celor ce se schimbă dar nu pier.

În vremea aceea, tu îi vei vorbi despre munți și despre gerurile lor, iar el te va întreba ce sunt acestea. Sunt ele ale pământului? Ale celui în vintrele căruia au scormonit băieșii căutându-mi urmele, carnea?

Tu, omul, îți va spune. Tu ești mai mult și o știi. Tu ești cel ce a fost și îl duci mai departe.

L-am iubit fără să îi fi văzut vreodată cizmele de cauciuc. Prin tine asta, corifeu al odinioarei.

În vremea aceea, bătrânul mercenar Timur îți va răsufla: lasă lumina să răsară din întunericul care a înghițit-o.

singur cu pieptul dezgolit
înaintea goanei cailor de fier;
ai crede că sunt neînfricat
ai crede că sunt singur
dacă norul de lăcuste
nu s-ar ridica din mine –
una din ele te iubește
și toate sunt una,
mi-au crescut aripi, iubito,
și nu sunt pământești
tu nici nu știi că țiganii mei
m-au adus aici să îl cunosc pe el
slujitorul lui Horus
să învăț semnele
să topesc plumbul
împreună cu el tătarii în armură grea
să facem aur,
îl simt cum mi se strecoară în vene.

Poate că preotul Ur e aici să îmi arate că nimic nu se va sfârși.
Nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
șacalii vor scheuna în unghere la fel de rușinați,
numai lăcustele se vor împuțina,
una câte una se vor ascunde înapoi în om
ca o interiorizare,
apoi omul se ia cu alte treburi și uită,
vreme de cinci mii de ani nici nu mai știe că le are
până când din spatele unei coloane apare un preot fără vârstă
cu ten măsliniu și capul pleșuv zicând
nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
nu te teme, spune preotul povestindu-se pe sine povestind
și nu doar cuvintele i se amestecă ci și timpul rostirii
când acum, când atunci, când fiind, când nefiind,
nu te teme, spune preotul lipindu-se de spatele meu
ca un plămân despicat ce prinde a respira
aerul despre care nu știi că e aer
și eu mă chinui încruntat să îl înțeleg,
trăiesc cu impresia că surprind frânturi familiare,
cuvinte și înțelesuri uitate,
el bate atunci cu sandaua în podeaua de piatră supărat de strădania mea –
asta încerci tu să faci, Nenet?
copil fără minte, te împiedici de forma ideilor?
ASCULTĂ-MĂ DINCOLO DE ELE
a prins a urla
iar eu am înțeles ce vrea fără să înțeleg ce spune,
am văzut prin ochii lui ochii mei
căprui cu pete castanii,
prin ochii lui purtam clonț tăios, prin ochii mei o pereche de buze
pe care cineva le-a sărutat mai demult
pe care cineva le va mușca cu ochii închiși
fără să știe dacă mușcă un om sau un șoim
și că înăuntrul său așteaptă tremurând toate lăcustele Egiptului
născute din aur și plumb
așteptând un singur semn ca să iasă,
una câte una
sau toate deodată.

închis în sarcofagul de aur numit împlinire
aștept nașterea celui de dincolo de moarte
care îmi va spune că aurul este al oamenilor
tot al lor trupul meu în afară de inimă
căci ea nu e aici cu mine între țesături
ci așteaptă la loc de taină pasărea
ea o va cuprinde o va iubi
voi răsufla din nou
prin plămânii fiului meu
el nu va ști asta decât ca un vis
ca un gând pe care încă nu îl are.

doar frânturi doar frânturi
aici e sala șoaptelor negre
aici cuvintele sunt sugrumate încă din gât
iar pe buze ajunge doar duhul lor în chip de abur
greutatea lespezii de calcar pe pieptul țeapăn
craniul meu alb cu coroana de fildeș
degetul chircit îndreaptă spre firidă –
e acolo un grăunte de lumină
în care cei de afară dansează
până mai ieri s-au rugat pentru mine
să ajung în brațele tatălui meu soare
sunt azi încredințați că am izbândit
că aș fi acolo
reunit cu el în măduva spinărilor cerești
sub care cei de afară dansează și beau
pierzându-și mințile în prea multă lumină
toți în afară de o țigancă care striga în mijlocul lor
că sunt aici, că sunt aici,
au bătut-o cu pietre și au alungat-o
ea de departe i-a blestemat
și-a smuls acoperământul
după ce le-a arătat pizda
a aruncat cu cenușă spre cer
zicându-le
înveliți-vă oaselor părinților
cu carnea voastră cu cuvintele voastre
cu lacrimile copiilor voștri.

Cetatea mea ridicată pe patru temelii –
cele trei cântate de oameni,
cea de a patra care se construiește acum,
acum și de-a pururi,
înțelesul lor e în inima păstrată în piatra de sus
pe care se sprijină toate cele de jos,
pe care nici zidarii nu au deslușit-o încă.

În cetatea mea preoții vor scrijeli
tu, cu secretele tale pe care doar eu le cunosc,
tu, călătoare rază din tatăl meu soare,
tu, femeie ascunsă în ziduri visătoare,
tu, cea născută din străfundul pământului

cea puternică,
cea neîmblânzită,
cea copilă,
cea neînțeleasă de om

doar în ochii tăi ochii mei
deschise sunt pentru tine cele două porți ale orizontului
zboară
ți-am dat aripile mele de șoim
păstrate de dinainte de a renaște om.

singurătățile mele îmi vorbesc pe rând în toate limbile oamenilor
ieșite din pământ, ele însele pământ.

ce fericire să le pot vedea chipul, să le aud glasul,
să cunosc cine a fost fiecare.

printre ele viața mea ca un fir de ață,
am învățat că echilibrul cel mai important lucru,
că sensul este să ajung la capăt
știind de ce am ajuns până la capăt
lăsând în urmă noduri și împletiri
și alte fire pentru care eu,
singurătate,
voi vorbi în toate limbile oamenilor

ce împlinire să cunosc că îmi vor vedea odată chipul,
îmi vor auzi glasul,
vor ști cine am fost.

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele eu ca o limbă de clopot
mi-am făcut cuib
cu timpanele sângerânde
am vrut să-mi fie ancoră
iar eu felucă liberă
pe marea în care mi se varsă Nilul
cu apele calde ca un pântec

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele mi-am făcut cuib și voi crește
le voi purta într-o zi pe creștetul capului
în chip de coroană,
voi păși peste valuri
pescarii vor zice
acesta e făurarul care a încolțit dintr-un lanț

sfârșitul e aici, în inima zăvorâtă într-un vas de lut
singură, speriată, fără gură să poată țipa,
fără picioare să poată fugi,
fără mâini cărora să le frângă degetele
chircite în palmele ude și reci

sfârșitul e aici, în vasul în care nu există decât frică
sub forma întunecată a neantului
pe care oamenii îl poartă în dânșii neștiutori
și arareori le e dat să îl cunoască

sfârșitul e aici, în tăcere,
unde stelele izbucnesc mute
ce folos că am fost una

poate de aceea, din pricina singurătății am explodat
să devenim pământuri și oameni
să ne amintim,
să ne amintim

oamenii cu trenurile lor agale de-a lungul țărmului,
pe fâșiile lor firave de pământ,
sub soarele cu lumina venită ca o certitudine
că da, este vară, că da, nu avem nimic altceva de făcut
decât să ne plimbăm fără rost
doar așa pentru a privi în depărtare,
pentru a experimenta plictisul în vreo gară ruptă de prezent,
oamenii cu șepci cu cozorocul drept,
cu cafele ieftine în pahare de plastic,
oamenii care încă fumează tutun,
care încă mai au familii și probleme și vise,
oamenii care miros a soare și praf,
a curele chinezești cu catarama sclipitoare,
din când în când printre ei câte o bunică
purtând una din ultimele basmale ale acestei lumi
ce se trece încet, agale, cu trenul de-a lungul țărmului;

aici doar ciulinii par veșnici, lăcustele, licuricii și pietrele albe,
mai ales pietrele, oamenii rămân întipăriți pe câte una ca un semn
că pe aici a trecut ideea de om iar depărtarea,
așa goală cum e ea, fără vreo pădure pe dânsa,
fără vreun reper spectaculos,
s-a întins și s-a lăsat privită.

sunt mai fragil decât podoabele de sticlă ale soției mele
când inima mi se strânge atinsă de ghearele șoimului
iar sângele se risipește într-un șuvoi subțire
purtat în sus ca fumul de tămâie
și zice
vin la tine, tată,
inima lăsată în urmă rămâne să dea din artere
ca dintr-o coadă un câine naiv și prietenos
încă neînvățat cu bățul

până jap! prima gheară
până jap! a doua gheară

până pic! ultimul strop din mine se prelinge chihlimbar
păstrându-mi sufletul prins acolo
unii îl mângîie
alții îl privesc înfricoșați
doar o femeie frumoasă l-a prins cu un șnur
și îl poartă în jurul gâtului în chip de podoabă
crezând că mă are întreg și frumos,
neintuind fragilitatea punctului numit inimă,
limita universului observabil
dincolo de care un câine maro așteaptă în lanț.

icnesc la răstimpuri câte o deznădejde,
câte o frică inexplicabilă
aici de unde aud totul
doar pentru a înțelege cine sunt –
zeul șoim care a strâns toate gemetele omenirii
și le-a înghițit topite într-o cupă cu otravă
cu ghearele împlântate în stomac
și clonțul tăios în gâtlej
doar pentru a înțelege cine sunt
doar pentru a înțelege că demult,
în vremea lăcustelor,
în vremea ieșirii mele din ou
cineva, poate o pasăre, m-a pleznit aruncându-mă de pe stânci
să mă deprind cu zborul.

străzile orașului meu dimineața
în această vară apăsătoare în care căldura dansează cu mine,
cel cu cafeaua în mână, care și-ar fi dorit să fie desculț
printre corcodușele borhotite pe marginea trotuarelor,
dansul cu mașinile abandonate de-a curmezișul,
pe lângă ele s-au născut poteci semn că viețuitoarele există
și orașul mustește de viață nu doar pe marile bulevarde
ci și aici, în umbra duzilor și corcodușilor dintre blocuri
unde miroase a borhot, a cartofi prăjiți și ardei copți
semn că viețuitoarele există și, iată, se hrănesc,
doar eu merg merg merg merg, rar mă opresc să mai sorb din cafea,
să mai ocolesc câte o mașină,
să mai trag cu ochiul înspre geamul bucătăriei de la vreun parter
întrebându-mă cine și ce mai face de mâncare,
întrebându-mă cât va mai dura drumul,
acesta și drumul în general – al meu, al fiecăruia dintre noi,
întrebându-mă de ce abilitatea de a abstractiza ne-a făcut oameni,
de ce cuvintele sunt convenții prin care exprimăm idei,
întrebându-mă cine e fata cu pantaloni bleumarin și păr lung
care m-a depășit gonind pe o trotinetă electrică,
lăsând în urma roților o dâră parfumată de corcodușe strivite.

învață-mă dansul acela de uitare
în care te învârți strigând – hopa!
și realitatea se topește în tine,
cu fiecare pas o porți ușoară ca un fulg
așa cum te porți într-o seară ploioasă de septembrie
după ce ți-ai abandonat servieta în fața ușii rotative a unui magazin oarecare
iar timpul rămâne acolo, învârtindu-se împreună cu oamenii,
învața-mă pașii dansului acela în care te lepezi de tot
și alergi cu fața udă urlându-i răsăritului de lună
eu eu eu eu!
pentru că luna sunt eu și răsăritul tot eu,
pentru că dansând vă cuprind și vă mestec și mă zidesc,
dansez și cresc și timpul crește împreună cu mine,
da, sunt un univers, sunt un uriaș cu unghere nevăzute de nimeni,
aici nu există uitare sau moarte,
aici fata de pe trotinetă va rămâne până la sfârșitul veacurilor
cu pantalonii ei bleumarin și cu zâmbetul ei cu tot.

poate în muzică
poate în controlul respirației
poate în mersul pe jos spre nicăieri
sau în spatele arcuit al pisicii torcând,
poate într-un film cu Robert De Niro
sau într-o animație Netflix,
poate în palma asta rece așezată pe fruntea fierbinte
apoi pe piept deasupra inimii despre care se spune că nu doare,
poate mă ajută să mă ghemuiesc pe scările metroului
enervându-vă pe toți, silindu-vă să mă ocoliți,
poate să închid ochii și să mă întorc în fantezia copilăriei
în care eu eram Redburn și mă suiam clandestin pe o corabie,
sau poate pur și simplu să mă întorc în brațele unui copac,
să îl învelesc cu conștiința mea omenească
și să las tot ce e rău să înlemnească aspru în scoarță
iar dedesubt el să mă țină strâns și să îmi spună că acum e bine.

în liniște în liniște
în tot ce a fost viu vreodată
în timpul oamenilor pe care nu i-am cunoscut
oo-hoho, ce mult i-aș fi iubit,
ce râsete, ce îmbrățișări, ce despărțiri!
este aici o schijă în măseaua mea
împrăștiată în oasele craniului
care mă împiedică să mai stau drept
și să respir parfumul timpului
deschid gura larg
îmi deschid doi nasturi de la cămașă
și mă țin strâns de bara din metrou
vreau binele și nu îl mai văd
totul e negru și pulsează
am ieșit repede de acolo
nu știu cum
am venit pe jos
înghițind noduri în gât
și gaze de mașini euro 4 și euro 3
doar schija nu am putut să o mai înghit
este o rană pe care o voi purta mereu
am ajuns și am început repede să scriu despre ea
să îi dau viață
poate îmi trece așa
poate dacă scriu despre ea o să fie ca acum 35 de ani
când mamaie mă freca pe frunte și șoptea tatăl nostru
cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodată
și după aceea mă punea să mă dau mai încolo și să casc
da, poate o să fie ca atunci,
poate o să proiectez răul în altceva
și o să plece
și am să rămân
în liniște în liniște
în tot ce a fost viu vreodată
în timpul oamenilor pe care nu i-am cunoscut.

Azi am să îți vorbesc despre singurătate,
despre cea care mi-a fost regină și mamă,
femeia pe care am topit-o să o înghit hulpav
și care mi s-a prins cu palmele de obraji,
apoi de frunte, apoi mi s-a prelins peste ochi
țintuindu-mă în îmbrățișarea ei de aur cald
prinzând apoi a se răci în timp ce îmi șoptea
zâmbetul tău voi fi eu, întotdeauna eu,
de te vei afla în spatele zidurilor,
de vei trece prin cele două porți ale orizontului,
de vei renaște
prin chipul meu vei renaște,
îți las aici inima,
îți las aici vintrele
înmiresmate în vase de lut
și oasele am să ți le las
cu pielea grijuliu întinsă pe deasupra
dar jur – chipul tău voi fi eu
întotdeauna eu.

Am crezut că am ajuns.

Am crezut că sunt eu, aici, dincolo de stepa tătarilor,
peste Caucaz, peste mări, dincolo de fiordurile nordului,
dincolo de îngerii cei cu nume și cei fără de nume,
am crezut că am ajuns
cu părul fâlfâindu-mi pe frunte la prova corăbiei
imaginată pe cartea copilăriei mele
am crezut că m-am aflat
desenându-mă și redesenându-mă
luând decizii
ștergând ce am considerat că trebuie șters
apoi alte decizii, fundamentale, tăioase,
fără tăgadă, fără a face vreun pas înapoi,
tăind chirurgical firele destinului
ca un doctor operându-se singur
deschizându-și dureros pieptul
și scrâșnind trebuie să fac asta,
trebuie să fac asta,
eu trebuie să devin ceea ce trebuie să devin,
eu trebuie să mă fac bine
și m-am cusut după aceea cu îndârjire
ținând capătul aței între măsele
de-acum s-a săvârșit, mi-am zis,
de-acum asta e.

Și am pornit – șontâc și cusut neîndemânatic
spre cetatea lui Faraon
gândind că de aici omul se transformă,
omul se înalță,
că aici este alchimia pe care o căutam
între pietre, adânc între pietre,
să mă zidesc, să mi se toarne aur și plumb,
să mi se cânte,
să fie jelit cel ce a fost
și primit din soare sub soare cel ce voi fi,
să joace de fericire țiganii care m-au adus în Egipt
cu emoțiile lor pure, concentrate,
cu vibrația lor de strună de păr de cal.

Adevărat vă spun că toate acestea s-au petrecut
apoi am așteptat, am așteptat la porțile cetății
să vină liniștea, să vină binele,
binele pentru care m-am dat mie însumi
ca unei cete de lei, ca unei hoarde tătărești –
pentru care m-am luat cu arcanul eu pe mine din mine
eu – tătarul cu ochii sclipitori,
eu – ofranda depusă în sarcofag,
și am crezut că am ajuns.

Iată-mă aici, la porțile cetății,
cetatea ca un craniu al meu
zguduit de cutremure,
iată cum zidurile se crapă,
iată cum soarele se întrezărește prin tavanul boltit,
unde e liniștea,
unde e binele,
unde ești, tată?

S-a întors.

Mai întâi viața, purtând chipul vindecătorului
ce a zdrobit piatra ascunsă în vintrele mele.
Nu ai nimic, mi-a spus apoi,
iar eu nu am putut să nu mă întreb în gând de ce,
de ce eu, de ce acum,
în fine,
apoi a venit bucuria
și bucuria purta chipul unui cântec foarte vechi.

Cu el pe buze am ieșit din Egipt,
cu el pe buze am lăcrimat pe drum
privind chipul femeilor întâlnite,
atunci când am înțeles că este același,
că eu sunt de fapt nimic,
un grăunte de lut,
că nu există decât o singură mamă
dătătoare de viață, de bucurie, de cântec.

aș cânta despre flori
despre cireși, despre tei,
despre palmele zdrelite de spini,
unghiile mele care au săpat adânc în pământ
căutând, căutând,
încercând să reînvie ce mai e de înviat
așa cum am învățat de la mamaie –
punând rădăcina la loc
mi-e dor de ea
și din dorul ăsta am învățat că nu,
nu totul învie,
ea nu va mai fi aici să îi spun că mi-e dor,
nu toate rădăcinile prind sevă la loc
iar eu, ca orice copil, am greșit,
am crezut că timpul e infinit
că, lasă, avem tot timpul din lume să ne spunem mi-e dor,
să ne îmbrățișăm,
îmi aduc aminte mirosul ei, îl simt în nări
așa cum simt acum pământul ăsta ud,
ca orice copil am greșit
ca orice copil m-am temut
a fost primul om care m-a iubit
și a știut să mi-o arate,
de la ea am învățat asta,
lucru mare să știi să îți arăți sentimentele
atâtea câte sunt, atâta cât mai sunt,
ca orice copil am greșit crezând că nu există prea târziu,
uneori aflăm asta de abia la final,
precum Mihai care a iubit-o pe mama toată viața
și înainte să moară i-a lăsat un buchet de flori lipit de clanță
de ce nu ai sunat, l-a întrebat ea,
nu am vrut să mă vezi așa,
i-a răspuns el bolnav și bătrân apoi a murit,
a murit așa cum mor toți, așa cum se duc toate,
lăsând în urmă puțin sau nimic,
lăsând în urmă întrebări – ce ar fi fost dacă,
nu, nu, prietene,
cireșii nu sunt veșnici,
nimeni nu știe dacă și la anul vor înflori,
nu, nimeni nu știe dacă rădăcinile se prind,
doar copiii cred asta
iar eu, în sfârșit, nu mai sunt copil,
cuvintele trebuie rostite acum
iar morțile, ei bine morțile trebuie acceptate,
iarna asta a fost doliul meu
eu trebuie să merg mai departe
eu încă sunt aici
cu palmele zdrelite de ghimpi,
murdar de noroi,
eu trebuie să merg mai departe
să înghit fiecare din morți ca un pământ
rotund și neasemuit de întins,
cu obrajii albaștri și verzi,
eu trebuie să am grijă de cei ce există
să le spun că mi-e dor,
să le spun că iubesc
că trăiesc

de ani de zile stau cu o pânză de păianjen deasupra capului;
când lucrez, trag cu coada ochiului spre ea:
este acolo,
ca o relație distrusă,
ca un cuplu ce trăiește din amintiri –
iată pustiul,
îmi vorbește pânza de păianjen,
aici a fost cândva o casă curată și vie,
ce fericiți eram.

Să intri pe ușă acum
Eu să scutur din cap
Ca o dezmeticire
Să plecam cu troleibuzul 66 până în parcul de lângă Calea Moșilor
Acolo unde te așteptam acum 25 de ani
Și să nu mai fie nimic, niciodată,
În afară de noi.

ce caut aici în cupola aceasta de bronz
mă întreb
craniul meu, clopotul pe care cineva a scrijelit
2019 – 2020
mă reped cu putere în el ca sa ies
într-o parte, în alta,
caut ieșirea
mă izbesc
nu reușesc decât să cânt
daaang
daaang

nu vreau decât să cânt,
să cânt toată durerea acestei lumi ghemuită azi în stomacul meu
dar buzele îmi sunt mute, strânse, albe, amorțite,
muzica mea nu vrea să iasă decât prin colțul ochilor
prin scrâșnetul măselelor
și nu o pot lăsa, nu,
copiii mei nu trebuie să mă audă cântând,
nu trebuie să audă muzica
o zidesc în mine,
o înghit ca pe otrava cu care m-am hrănit vreme de doi ani
ce ai, tati,
uite mi-a intrat ceva în ochi,
niște praf de la cimentul ăsta
tata muncește în grădină,
tata nu cântă, nu,
tata este puternic
așa cum trebuie să fiți și voi,
totul va fi bine.

tata va înghiți această otravă fără să poată cânta,
el se va lupta cu demonii cu chip de înger
pe tăcute, pe mutește,
o va face sec
în ascunzișul pieptului său zdrobit
și va ierta în cele din urmă

Tu să stai plictisită pe o bancă în Parcul Libertății,
eu să mă opresc în fața ta, să îți zâmbesc,
să mă aplec și să îți sărut mâna dreaptă,
apoi să o duc la frunte.

Și nimeni să nu știe vreodată ce a însemnat acest gest
în afară de mine, plecând tăcut cu palma dreaptă
lipită pe inimă.

Au plecat de lângă mine caii
cei mai frumoși cai triști de pe pământ
în stepă am rămas eu
pipăind orbește urmele copitelor
în stepă a rămas nebunul
cu degetele scormonind iarba,
vorbind pustiului,
atâta amar de vreme s-a înconjurat de umbre
că nici nu a băgat de seamă
că marele han Ogodei este la rândul său o umbră,
un vis bătrân de o mie de ani
iar hoardele tătărești o iluzie precum iubirea
dar eu sunt mai mult de atât,
eu numaidecât mă jupoi de pe trupul său,
am să caut șontâc un copac
și am să stau atârnat de el nouă zile
până are să îmi crească la loc carnea
și atunci să te păzești,
că nici eu care și-a lăsat nebunul în urmă
ca pe o piele de șarpe
nu știu ce am să mă nasc –
iar aici, în metamorfoza asta,
e o voluptate a dracului de zemoasă,
să știi că vei renaște
cine știe cum, unde, când și cu cine.

Sunt iarăși tânăr, sunt puternic, sănătos,
îmi voi mesteca destinul și am să stau la masă cu zeii.

E ca la șah, mi-a zis mintea: trebuie să sacrifici nebunul ca să aperi Regele.

Sunt atârnat cu capul în jos pe cea mai de sus ramură a acestui copac
ale cărui rădăcini nimeni nu știe unde ajung
și mă privesc, de dinafara oaselor mele, cum îmi crește carnea la loc
cuvânt cu cuvânt, cuvânt cu cuvânt,
încă puțin, îmi șoptește stejarul,
mai ai atât de puțin până vei atinge desăvârșirea
iar atunci vei avea din nou trăsături,
te vei putea privi în oglindă,
îți vei putea zâmbi
și din toată vechea descărnare
va mai rămâne doar un semn mic pe obraz,
încă puțin, îmi șoptește stejarul pe care l-am botezat Alexandru,
te-ai jertfit pe tine ție însuți
numai și numai așa vei crește
numai și numai așa vei învăța
viața ta, sinele tău, lăuntrul
acesta este secretul runelor,
vei fi iarăși întreg
iar cei doi corbi vor veni, se vor întoarce în cele din urmă
aducându-ți în pliscuri ficatul
pe care atâtea sângeroase timpuri ți l-au sfâșiat vulturii,
îți spun că toate acestea au trecut
iar tu vei renaște în crengile mele ca într-un creuzet
în care amândoi topim aur
adevărat îți spun că vei coborî întreg, înțelept
și din lemnul meu vei păstra un toiag
pe care îl vei purta mereu
iar seara, pe el, se vor odihni cei doi corbi.

nouă zile mi-a luat.
sunt iarăși întreg și râd, râd, râd
de mână cu mama tuturor mamelor,
cu războinica mea vikingă căreia am început să îi învăț limba,
cea pe a cărei formă o intuiam în sângele meu vechi
în sufletul meu și mai vechi,
îmi era dor de râsul ei
nu îl mai auzisem cam de 7000 de ani
din care doi mi-au fost furați
dar, hei, eu sunt vechi
sunt darnic și iertător și vă zic
are să vie Crăciunul
are să vie un nou an
în care fiecare culege ce a semănat,
în care eu voi râde alături de zei și zeițe
de aici, din marea sală a sufletelor celor căzuți în picioare
unde am fost purtat de walkirii
să îmi aflu războinica
să râdem în hohote
și să batem împreună cu topoarele în scuturi
skildir! skildir ro klofnir!

M-am ridicat dintre oasele pietrelor
din întunericul de sub lespezi m-am ridicat,
din lumină m-am făcut iar lumină
dintr-un tată strigându-l m-am aflat tată –
acestea mi-au fost scrise –
alchimia renașterii prin mine
prin tine frumoasă topită turnată
din sinele meu sieși dată

acestea sunt semnele.
de le vei ști înțelesul, vei afla
cum tu astfel te capeți întreagă
începutule (bereshit) fără începuturi,
dătătoareo de viață,
odraslă a viselor mele încă din vremea în care
apăsarea pietrelor deasupra pieptului meu
mă făcea să îți icnesc numele
în limbile tuturor neamurilor ce aveau să fie.

tu jumătate mi-ai fost înainte născută lumină,
din abis și întuneric renăscut jumătate îți sunt
și pereche și șoapte și fapte

nu ne mai cuprinde timpul
spațiul acesta absurd care ne măsoară dorințele
eu vreau să te aud, înțelegi? să te aud
nu să te visez în vreme ce tu dormi
într-un așternut oarecare a cărui culoare nu mi-o pot închipui
doar mirosul obrajilor tăi îl simt în nări
așa cum lupul adulmecă cerbul rănit
eu vreau să te aud și nu-i lună afară să urlu la ea
e șapte jumate și miercuri
și iarnă și frig și nu-i timp
nu e timp, nu e timp,
în trei ore ședință pe zoom
iar în două emailuri, mesaje, whatsapp,
nu am timp să te aud
peste o oră îmi trezesc copiii
pe care îi cresc singur în interiorul aceluiași timp ce îmi măsoară dorințele,
mirosul obrajilor tăi în vreme ce le încălzesc laptele la microunde,
mirosul obrajilor tăi când îmi îmbrac sacoul înainte de ședință
mirosul obrajilor tăi e tot ce pătrunde dincolo de absurd și rutină
și scriu asta apăsat, repetat, izbind cu buricele degetelor în taste
ca pe un pumn în pomeții timpului strâmt și schilod,
l-am învins,
am închis această dimineață aici cu tine cu tot
ca pe o veșnicie.

e liniște în bucățica mea de oraș,
spartă și separată tăios de alte bucățele de oraș,
e liniște în cioburile care ne țin loc de case,
la marginea lor oamenii atârnă însângerați și veseli,
pozând cu gurile până la urechi –
fiecare ciob oglindește alte cioburi,
oamenii se admiră, se confundă în orașul caleidoscop
viață cu viață, casă cu casă,
e liniște între cioburi și între oameni,
aici există imagini, există convingeri apăsate și ascuțite,
oamenii calcă peste ele cu tălpile goale și zâmbetele largi,
tălpile se sfâșie dar obrazul nu schițează vreun gest de durere;
e liniște în bucățica mea de oraș –
la capătul ei,
pe cea mai îndepărtată bancă din ultimul parc al citadelei,
tataie își otrăvește ficatul cu o cafea incertă,
stropită cu secărică din buzunarul încăpător al paltonului maro,
în care se distinge discret forma cilindrică a sticlei;
gâtul ei, împodobit cu un dop strălucitor de metal,
se ițește curios și pare mirat că nu mai e nimeni în jur.

tataie e singurul om treaz din oraș.
el nu admiră pe nimeni, nici măcar pe sine.
soarbe din cafea și se uită în jos,
strângând buzele subțiri și bătând darabana cu tălpile.
tataie e singurul om treaz din oraș,
măcar pentru faptul că e ultimul care și-a păstrat șoșonii în picioare.

undeva în lume ne mor poeții astăzi.
fără vreun rost aparent
altul de a lua cu ei atât cât a mai rămas din logos
și de a lăsa în urmă un hău adânc
ce urmează a fi umplut cu ecoul vorbelor goale,
iar mai la urmă al interjecțiilor și onomatopeelor,
singurele rostiri ce ne vor fi date să le avem
în lipsa lor

arrrggh, hîîî, ahm

undeva ne mor poeții astăzi
și împreună cu ei o lume întreagă
nu va mai avea cine să păcătuiască să simtă să simtă
să plângă să se îndrăgostească nebunește
să își ridice în aer mustățile ca un motan strivit de dor –
a tânji, a lupta împotriva guvernelor și împăraților,
a zice futu-vă dumnezeii mamii voastre, nu o să ne luați libertatea
și nici sentimentele pe care numai noi știm să le purtăm
înfipte în spinări ca niște gloanțe de argint –

undeva mor astăzi poeții care au purtat măselele scrâșnite ale popoarelor,
peste care verile și primăverile au trecut cu șenile dar ei s-au ridicat
și au scris mai departe și au cântat și s-au bătut cu împărații

o moarte absurdă ca o înșiruire de consoane arrrgghnmsdwpctjls,
o moarte tâmpită ca o fostă nevastă ce își caută adolescența ratată
în brațele unui caraghios, un napoleon în izmene,
da, împăratul e gol și numai poeții au știut să îl înfrunte
înjurându-l de mamă și de dumnezei
și pe el și pe guvernul lui

undeva mor astăzi poeții și cineva trebuie să își dea cămașa jos în locul lor,
să își întoarcă spinarea către zbiri și să strige
trage, grijania mă-tii de cazac,
streliai! streliai!
apoi să plece prin lume cu gloanțele alea de argint în el
să le poarte și să le cânte și împreună cu ele
durerea întregii omeniri.

poetului Zurab Rtveliashvili

nu știu cum ai făcut de ai ajuns așa frumoasă și bună
și zâmbetul acela, doamne, zâmbetul tău îl văd mereu
încât atunci când lucrez sunt nevoit să scutur din cap de câteva ori
să îmi amintesc unde sunt, să mă dezmeticesc
sunt la birou? sunt cu tine adormită pe piept?
dar asta nu durează decât un moment
pentru că după aia simt din nou șfichiul biciului pe spatele gol și transpirat
jap!
apuc de vâsle, brațele mi se încordează, mușchii stau să îmi pleznească
duhnește a bărbați nespălați aici în burta corăbiei
cineva, unul gras, ne înjură în latină,
ăsta mic de lângă mine se roagă într-un grai necunoscut
la niște zei necunoscuți
altul strigă cu glas sfârșit agua! agua!
cu buzele aproape cusute între ele de sete
și jap!
ăla gras care înjură în latină mă biciuiește iarăși
împărțind lovituri cu dărnicie în stânga și în dreapta,
eu printr-o deschizătură în lemn zăresc o insulă însorită și un pescăruș
nu știu de ce, am sentimentul că te voi găsi acolo,
sunt încredințat că mă înțelegi – tu, cu zâmbetul, cu frumusețea și bunătatea ta,
mă ridic din burta galerei, las vâsla din mână și lanțul se înmoaie
Recedite, famulis! le strig arogant
la o parte, sclavilor, pieriți din fața mea,
scutur din cap,
te văd, ești adormită cu obrazul pe pieptul meu,
scutur din cap,
sunt cu degetele pe tastatură și ochii în gol,
mă uit în jos – cămașa mea bleu, încheiată până la penultimul nasture,
mă uit în jos – pielea mea măslinie, brăzdată de cicatrici, urme de fier înroșit,
degetele mele odihnite pe lemnul de cedru, lustruit și crăpat al vâslelor,
e liniște, doar câte unul mai tușește, doar scândurile mai scârțâie în ritmul lor,
marea ne leagănă ca o mamă și valurile ne sărută carena cu limba,
degetele mele odihnite pe tastatură, laptopul cu ecranul de 16 inch mă așteaptă răbdător,
mailurile mă anunță clinc, clinc, clinc, unul după altul,
mă ridic și îmi vine să le spun tuturor recedite, famulis!
unghiile îmi intră dureros în piept
în locul unde știam că aș avea cicatrici vechi de fier înroșit
îmi smulg ceasul ca pe un lanț gros de bronz
un coleg mă privește înfricoșat în ochi
nu îmi dau seama dacă mă întreabă „ești ok?” sau se roagă într-un grai necunoscut
la niște zei necunoscuți,
nu știu cum ai făcut de ai ajuns așa frumoasă și bună
și zâmbetul acela, pe Jupiter, zâmbetul acela îl văd mereu

Să stau aici, să trăiesc prezentul cu tine, să ne danseze inimile în locul ăsta marginal, ascuns, în capătul celor mai îndepărtate provincii ale imperiului, să te descopăr idee cu idee în vreme ce porumbeii ciugulesc firimiturile rămase în urma pașilor noștri, secvențe din trecutul tău pe care nu am apucat încă să le diger. Apoi, ținându-ne de mână, cele mai zemoase și mai pârguite dorințe să ne transpire în palme iar gurile noastre pline să saliveze nonșalante și sincere – băi, uite, eu simt asta pentru tine. Apoi, totul să fie bine.

Din când în când, îmi bate la geam cu ciocul
Ea, femeia cu chip de înger și aripile reci, umede, atârnate leneșe pe spate,
Îmi spune lasă-mă să intru, să mă întind așa cum m-ai știut
lascivă și multă pe întreg tavanul, din pânza de păianjen a unui colț
până în pânza de păianjen a celuilalt colț,
să te privesc hulpavă în vreme ce îți întunec orizontul cerurile inima,
hai să ne jucăm din nou,
îmi spune,
hai…

În trecut, primul gând era să fug
să caut trenuri, avioane, primul autocar spre Constanța
trebuie să alerg să merg să….

Închid ochii,
privesc atent înăuntru,
ciocăn în pereții inimii mele –
Yeah, that’ll hold, îmi zic mulțumit apoi mă arunc de pe ziduri
ca în finalul unui coșmar de august transpirat
în realitate îmi e frică de zbor, doar aici în subconștient pot fi orice,
Matilda mi-ar spune că asta se cheamă imaginație activă,
doar aici în mine îmi văd personajele unul câte unul
privindu-mă privindu-mă
eu sunt tot
eu sunt întreg
eu sunt vindecat pentru că prăbușirea de pe ziduri se transformă în zbor
apoi aterizez în șaua unui cal
maro, neapărat maro
și îmi vine să urlu în latină că am ajuns în Elysium
îmi amintesc de fata îndrăgostită de bufnițe și de pisici,
îmi amintesc de îngerii ei cu care vorbește
așa cum ea și-a amintit de mine într-o altă viață, rănit, cu o săgeată în picior,
îmi amintesc că am iubit-o dar nu i-am spus asta niciodată
nici măcar atunci când i-am dat un buchet de frezii
pe treptele alea de piatră

eu sunt tot
eu sunt întreg
eu sunt vindecat
pentru că pot să vorbesc LIBER despre ce simt
pot să vorbesc liber despre săgețile cu care am trăit în inimă nu în picior
și iată că am supraviețuit
o fi de la cucuta aia pe care am sorbit-o vreme de doi ani
așteptând să înflorească în mine și plumbul să se facă aur
nu s-a făcut
și nici florile în mine nu au înflorit
numai pe pervazul meu în grădina mea pe terasa mea
la umbra păsării negre
a femeii cu chip de înger și aripile reci, umede, atârnate leneșe pe spate,
din când în când, îmi bate la geam cu ciocul
îmi spune lasă-mă să intru, să mă întind așa cum m-ai știut
lascivă și multă pe întreg tavanul

După atâta timp, uite, i-am deschis geamul zâmbind,
hai, întinde-te, așază-te mulțumită la locul tău, te accept, ăsta pare să fie secretul
ca în filmul ăla Babadook pe care mi l-a recomandat Matilda,
te voi privi râzând cum stai acolo atârnată ca o idee, mamă a copiilor mei,
iar eu voi dansa puțin așa cum am făcut în seara asta
și îmi voi vedea de cărțile mele, de grădina mea, de visele mele,
de planurile, copilăriile și nebuniile mele
suntem ok, da?

te-am iertat.

cum vor fi nopțile noastre?
poate îmbrățișate în poziții nefirești
pentru a ne feri nevindecatele răni
cu privirile oprite poate pe piepturi,
căutându-ne liniștea în celălalt
tu sfâșiindu-mi cu dinții abdomenul
eu scormonind cu unghiile spatele tău
de-a lungul și de-a latul vertebrelor
vom ofta nerăbdători și vom țipa unul spre altul
cu buzele însângerate
lipindu-ni-le
lingându-ni-le așa cum fac pisicile cu puii născuți
să ne spălăm trecutul
să rămânem goi și curați, orbi și frumoși,
cu burțile rotunde în sus
și brațele ridicate deasupra capului
ne vom căuta laptele
instinctiv pe fiecare palmă a trupului
vom dormi, vom visa mișcând din mustăți, tremurând,
în curând vom avea conștiință de sine
în curând vom privi lumea altfel
deasupra noastră caii nechează
arătându-ne dinții lor lați
cu care apucă strâns de așternut și-l trag de pe noi
nerăbdători să pornim iar în goană
cel mai scund dintre ei rostind tătărește
nu pentru trupul tău te-ai născut
ci pentru ideea de om.

Inima îmi e neagră acum
Așa e pielea ei, putea fi roz sau albă sau arămie
Dar e neagră și cântă izbind palmele una de alta și strigând: power, Lord
Apoi îmi trimite în artere câte o linguriță de sânge fiert cu scorțișoară, cuișoare și un strop de piper – 
Atunci îmi sclipesc mie ochii, îi știi,
Atunci plec spre capătul lumii, mă știi
La fel de bine pe cât îmi cunoști caii și corăbiile lungi,
La fel de bine pe cât îmi cunoști gustul din buze, din degete, din vintre
Ritmul inimii negre
Putința de a te ridica pe cal și a fugi cu tine în cer cu cele două aripi și opt picioare
Și mai departe apoi în marginea lumilor cunoscute
Marginea albă în care am izbit cu pumnul nu ca să te înspăimânt
Ci doar pentru a sparge orice lanț perete barieră limită
Pentru a putea să gâfâi sub tine uite, am spart marginea lumilor, îți dau infinitul
Neantul, îți dau acele timpuri încă nepetrecute
Diminețile despre care încă nu știi nimic
Cu orgasme, cafele, grabă sau leneveală,
Orașele nevăzute, pașii neumblați, 
Îți dau infinitul tuturor posibilităților 
Pe mine cel nenăscut, pe mine bătrân și bun, 
Pe mine androgin, bărbat și femeie, îți pot fi tot dar astăzi
Am doar o singură inimă neagră, un ice latte
Și artere hrănite cu sânge fiert în piper și lapte dulce, ca niște bebeluși țipând in cor
Power, Lord

Să îmi las inima să mi-o ia înainte călare pe corpul acesta schilod
Care mai poartă în el posibilitatea galopului
Hannibal în cimitirul elefanților, împreună cu el o mare de oase,
Mă ascund printre ele și mă las pipăit cu trompa
Sfârcurile tale atingându-mi spatele gol
În timp ce așezat pe burtă visez Roma,
ecoul pașilor calului meu,
Destinație involuntară a duminicilor bolnave înmuiate în ibuprofen și melatonină,
Mormăiam în somn, mi-ai spus,
Nu eu, ți-am explicat, ci soldații mei, caii mei, vremurile mele, reflexia tuturor arterelor și venelor din timpul meu nemărginit precum spirala ceramicii neolitice
Sau V-ul pubian pe care îl porți așa cum și-l purtau amuletele,
Dincolo de tuse inima, dincolo de Alpi Roma, dincolo de tine eu
Și armatele mele care te urmează în vreme ce lipăi desculță spre bucătărie unde trebuie, trebuie să scoți friptura din cuptor să nu se usuce.

nu vă supărați, scrâșniți des din măsele? m-a întrebat stomatologul,
scrâșnesc, zic, așa e, din măsele, din dinți, din toate oasele,
din ficat mai scrâșnesc și din fiere,
din gâtul pe care uneori cineva nevăzut prinde a-l strânge în funii
iar eu îmi mișc maxilarul pentru a fi sigur că încă mai pot respira,
din pleoape scrâșnesc și din buze
pentru a-mi îmbrățișa ochii, pentru a-mi îmbrățișa cuvântul,
scrâșnesc din stomac și din intestine când scotocesc înăuntrul abdomenului
culegând cioburile și punându-le deoparte
cândva le voi topi și le voi preface într-o sferă de cristal
oricine să se poată vedea reflectat în ea diform

pietrarul cioplește ascultând în calcar
așa cum își ascultă oasele: în tăcere,
mișcând încetișor mandibula spre apus, apoi spre răsărit,
strângând falangele degetelor a voință
apoi răsfirându-le către stele a abandon,
pietrarul știe că blocul masiv de piatră
se mișcă și el, încolo și încoace,
e nevoie de multă răbdare să îl afli,
e nevoie să lucrezi piatra cu dalta și timpul
pentru a îi da viață nu doar formă
căci aceasta este casa timpului nesfârșit
per-djet
în care mă cobor de fiecare dată când aud piatra gemând
pentru a repara secundele, pe mine, totul.

Mă îmbrățișez cu diminețile reci cu dumnezeii mei citadini de cafea solubilă cu vindecare cu certitudini cu rutine noi cu scaunele goale din 331 la ora nouă

cu trufie mă așez pe fiecare din ele, alți dumnezei mă înconjoară închinându-se către cel ce umblă cu demonii țintuiți în lemnul de paltin din care mi-am cioplit destinul cu dinții și cu unghiile

m-am ridicat demult la cer cu spinarea împodobită cu degetele demonilor pe care azi îi târăsc după mine în chip de podoabă da, sunt dumnezeul dumnezeilor din autobuzul 331 care merge dimineața la serviciu împodobit cu trofeele cumplitelor lupte celeste cu răni și pene lipsă în aripi atotputernicia vine cu sacrificiu – eu, jertfit de mine mie – de fiecare dată când m-am îndreptat spre marginea lumilor cunoscute

cutezanța de a ieși de pe hartă, voluptatea necunoscutului, credința în orizont și în marele cer albastru, iată interiorul meu atotcuprinzător din care și în care voi renaște de fiecare dată în pofida aparenței de om cumsecade așezat pe un scaun în 331 cu ochii pe geam sau pe furiș la sânii tăi

uneori mă privește lung chipul meu alb
cu ochii atinși de ceea ce se află dincolo de durere:
vremelnicia trăsăturilor, rostul bătăilor inimii în galop,
lingurița de cereale cu lapte pe care mă forțez să o înghit
descompunând-o în elemente chimice, mai întâi,
în idei și în sensul ideilor, mai apoi,
în vreme ce o mestec nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva am eșuat
mai mult sau mai puțin voit în acest (răs)timp care îmi este dat
și întrebându-mă eu aceasta numaidecât din spatele chipului alb
sare cu cămașa descheiată tânărul de douăzeci de ani –
hai, futu-ți nația și grijania mă-tii, hai, trage,
asta a fost tot? hai, trage, să terminăm odată,
apoi vine celălalt, visătorul, lăsându-se purtat cu voluptate
de ceea ce se află în spatele durerii,
apoi un altul care calculează sec miligrame de substanță activă,
care măsoară tensiuni și judecă efecte considerând anatomia
învelișul de netăgăduit al conștiinței de sine,
se perindă toți prin tunelul acesta în care zborul este anihilat
de chipul meu alb care mă privește lung
și de copilul care mă întreabă
de ce cădem, tati?
iar eu încerc să îi explic că în universul acesta
nu există nici zbor nici cădere
ci numai și numai mișcare.

1. să îi montez două mânere oglinzii din baie,
să mă pot apuca de umeri și să mă scutur viguros: trezește-te!
(poate trăiesc doar un vis lung, prea lung)

2. să îmi cumpăr un ruj Allure de la Chanel, nuanță roșu pirat;
dacă punctul 1 nu funcționează, îmi voi desena o sănătate
(cu roșu în obraji)

3. să îmi cumpăr o pereche de pantofi uriași și o salopetă

4. să îmi dau demisia

5. îmbrăcat cu lucrurile de la punctul 3, să mă fac clovn
(clovnii nu sunt niciodată triști, așa am citit în Newsweek)

6. dacă nu se adeverește ce am citit în Newsweek, să îmi cumpăr praf de râs.

7. înainte să iau praful de râs, cât încă aș mai fi bolnav dar serios, să îi spun Teodorei încă o dată că scrie tăios și lucid, că scrie așa cum vorbește uneori, scrâșnit, să îi spun că sunt tare recunoscător pentru tot și că mă gândesc la ea chiar acum, când mă pregătesc să cumpăr mânerele pentru oglindă.
(ce mai faci tu, Teo)

8. să iau praful de râs și să cobor aici în Piața Unirii, cu obrajii roșii, cu salopeta și pantofii mei uriași; oamenii să râdă înfundat, să mă arate cu degetul, să strige măscări, în fine, treaba lor.
(important e să creadă toți că sunt cel mai sănătos clovn din oraș)

uneori, marelui han Ogodei îi vine să plângă și nu poate.
mongolii nu cunosc umezeala ochiului decât de la roua ierbii.
uneori, marelui han îi vine să se ridice și să își ucidă calul alb.
voi scoate cuțitul, își spune, și îi voi tăia beregata.
cu mâna pe teaca hangerului, Ogodei își amintește că nu are pe cine să ucidă;
calul este o iluzie albă așezată pe o altă iluzie necuprinsă.

să plâng nenăscutele vieți, își spune,
să plâng pentru haos, pentru întunericul înghețat,
pentru nimicul în care se lumina se va întoarce,
pentru marele cer muribund.

cu ochii în lacrimi, marele han Ogodei își înstrunește arcul și trage o săgeată în înalt,
de bună seamă marele cer albastru are să îi cadă greu peste umeri,
el o să îl țină strâns de copite și cu această ofrandă în spate
o să apuce din nou spre apus, de această dată desculț.