Am să mă topesc încet în pietrele mele până mă voi face semn, nomazii știutori de carte mă vor citi și vor afla despre noi, cum ochii noștri oglindeau cerul.
2018
Dragos Serban
încă în lucru :)
* versiune online *

 

Porțile cetății

zidurile mele prefăcute în bronz între ele eu ca o limbă de clopot mi-am făcut cuib cu timpanele sângerânde

32 de texte în lucru

începute pe 20 februarie 2017

1

Luminație

În vremea aceea, vechii zei s-au înălțat trecând dincolo de porțile orizontului.

Soldatul Timur fumează departe, strângând între buze cu tărie victoria.

A izbândit.

După ce va strivi sub talpa bocancului ce mai rămâne de strivit, își va lepăda automatul de pe umerii care se vor transforma în aripi și se va îndrepta către soare. De acolo va închide porțile peste rănile sufletului tău, șoptindu-ți în cecenă ceea ce s-a mai spus, demult, în altă limbă: ce limpede și frumos este chipul vostru acum când e împăcat, copilă, zeiță trăind prin tatăl vostru hrănindu-vă din mama voastră.

În vremea aceea, te va purta rotundă în carele de aur deasupra orașelor din răsărit și apus, iată, pământurile mele, iată, poporul meu, iată, înțelepciunea celor ce se schimbă dar nu pier.

În vremea aceea, tu îi vei vorbi despre munți și despre gerurile lor, iar el te va întreba ce sunt acestea. Sunt ele ale pământului? Ale celui în vintrele căruia au scormonit băieșii căutându-mi urmele, carnea?

Tu, omul, îți va spune. Tu ești mai mult și o știi. Tu ești cel ce a fost și îl duci mai departe.

L-am iubit fără să îi fi văzut vreodată cizmele de cauciuc. Prin tine asta, corifeu al odinioarei.

În vremea aceea, bătrânul mercenar Timur îți va răsufla: lasă lumina să răsară din întunericul care a înghițit-o.

2

Ur

singur cu pieptul dezgolit
înaintea goanei cailor de fier;
ai crede că sunt neînfricat
ai crede că sunt singur
dacă norul de lăcuste
nu s-ar ridica din mine –
una din ele te iubește
și toate sunt una,
mi-au crescut aripi, iubito,
și nu sunt pământești
tu nici nu știi că țiganii mei
m-au adus aici să îl cunosc pe el
slujitorul lui Horus
să învăț semnele
să topesc plumbul
împreună cu el tătarii în armură grea
să facem aur,
îl simt cum mi se strecoară în vene.

3

Omul șoim

Poate că preotul Ur e aici să îmi arate că nimic nu se va sfârși.
Nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
șacalii vor scheuna în unghere la fel de rușinați,
numai lăcustele se vor împuțina,
una câte una se vor ascunde înapoi în om
ca o interiorizare,
apoi omul se ia cu alte treburi și uită,
vreme de cinci mii de ani nici nu mai știe că le are
până când din spatele unei coloane apare un preot fără vârstă
cu ten măsliniu și capul pleșuv zicând
nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
nu te teme, spune preotul povestindu-se pe sine povestind
și nu doar cuvintele i se amestecă ci și timpul rostirii
când acum, când atunci, când fiind, când nefiind,
nu te teme, spune preotul lipindu-se de spatele meu
ca un plămân despicat ce prinde a respira
aerul despre care nu știi că e aer
și eu mă chinui încruntat să îl înțeleg,
trăiesc cu impresia că surprind frânturi familiare,
cuvinte și înțelesuri uitate,
el bate atunci cu sandaua în podeaua de piatră supărat de strădania mea –
asta încerci tu să faci, Nenet?
copil fără minte, te împiedici de forma ideilor?
ASCULTĂ-MĂ DINCOLO DE ELE
a prins a urla
iar eu am înțeles ce vrea fără să înțeleg ce spune,
am văzut prin ochii lui ochii mei
căprui cu pete castanii,
prin ochii lui purtam clonț tăios, prin ochii mei o pereche de buze
pe care cineva le-a sărutat mai demult
pe care cineva le va mușca cu ochii închiși
fără să știe dacă mușcă un om sau un șoim
și că înăuntrul său așteaptă tremurând toate lăcustele Egiptului
născute din aur și plumb
așteptând un singur semn ca să iasă,
una câte una
sau toate deodată.

4

Fiul meu

închis în sarcofagul de aur numit împlinire
aștept nașterea celui de dincolo de moarte
care îmi va spune că aurul este al oamenilor
tot al lor trupul meu în afară de inimă
căci ea nu e aici cu mine între țesături
ci așteaptă la loc de taină pasărea
ea o va cuprinde o va iubi
voi răsufla din nou
prin plămânii fiului meu
el nu va ști asta decât ca un vis
ca un gând pe care încă nu îl are.

heru-ur

5

Legendă în tainița hipostilului

doar frânturi doar frânturi
aici e sala șoaptelor negre
aici cuvintele sunt sugrumate încă din gât
iar pe buze ajunge doar duhul lor în chip de abur
greutatea lespezii de calcar pe pieptul țeapăn
craniul meu alb cu coroana de fildeș
degetul chircit îndreaptă spre firidă –
e acolo un grăunte de lumină
în care cei de afară dansează
până mai ieri s-au rugat pentru mine
să ajung în brațele tatălui meu soare
sunt azi încredințați că am izbândit
că aș fi acolo
reunit cu el în măduva spinărilor cerești
sub care cei de afară dansează și beau
pierzându-și mințile în prea multă lumină
toți în afară de o țigancă care striga în mijlocul lor
că sunt aici, că sunt aici,
au bătut-o cu pietre și au alungat-o
ea de departe i-a blestemat
și-a smuls acoperământul
după ce le-a arătat pizda
a aruncat cu cenușă spre cer
zicându-le
înveliți-vă oaselor părinților
cu carnea voastră cu cuvintele voastre
cu lacrimile copiilor voștri.

6

Scriere pe zidul dinspre răsărit

Cetatea mea ridicată pe patru temelii –
cele trei cântate de oameni,
cea de a patra care se construiește acum,
acum și de-a pururi,
înțelesul lor e în inima păstrată în piatra de sus
pe care se sprijină toate cele de jos,
pe care nici zidarii nu au deslușit-o încă.

În cetatea mea preoții vor scrijeli
tu, cu secretele tale pe care doar eu le cunosc,
tu, călătoare rază din tatăl meu soare,
tu, femeie ascunsă în ziduri visătoare,
tu, cea născută din străfundul pământului

cea puternică,
cea neîmblânzită,
cea copilă,
cea neînțeleasă de om

doar în ochii tăi ochii mei
deschise sunt pentru tine cele două porți ale orizontului
zboară
ți-am dat aripile mele de șoim
păstrate de dinainte de a renaște om.

7

Dizolvare

Am să mă topesc încet în pietrele mele
până mă voi face semn,
nomazii știutori de carte mă vor citi
și vor afla despre noi,
cum ochii noștri oglindeau cerul.

Așa a spus Ur înainte de a fi coborât.
În urma lui, un bloc de piatră a fost prăbușit
pentru a-i pecetlui prefacerea.

În jurul său, oamenii se nășteau și mureau.
Unii îi puneau întrebări, alții îi cereau bogății și averi,
câțiva îl mângâiau iar trei au plâns pentru el.

Tu ești ok? i-a șoptit cineva.
Eu sunt departe, i-a răspuns din spatele lespezii,
icnind încă o picătură de inimă
sub bărbia acoperită cu aur.

8

Singurătate

singurătățile mele îmi vorbesc pe rând în toate limbile oamenilor
ieșite din pământ, ele însele pământ.

ce fericire să le pot vedea chipul, să le aud glasul,
să cunosc cine a fost fiecare.

printre ele viața mea ca un fir de ață,
am învățat că echilibrul cel mai important lucru,
că sensul este să ajung la capăt
știind de ce am ajuns până la capăt
lăsând în urmă noduri și împletiri
și alte fire pentru care eu,
singurătate,
voi vorbi în toate limbile oamenilor

ce împlinire să cunosc că îmi vor vedea odată chipul,
îmi vor auzi glasul,
vor ști cine am fost.

9

Clopot

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele eu ca o limbă de clopot
mi-am făcut cuib
cu timpanele sângerânde
am vrut să-mi fie ancoră
iar eu felucă liberă
pe marea în care mi se varsă Nilul
cu apele calde ca un pântec

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele mi-am făcut cuib și voi crește
le voi purta într-o zi pe creștetul capului
în chip de coroană,
voi păși peste valuri
pescarii vor zice
acesta e făurarul care a încolțit dintr-un lanț

10

Inima împăratului

sfârșitul e aici, în inima zăvorâtă într-un vas de lut
singură, speriată, fără gură să poată țipa,
fără picioare să poată fugi,
fără mâini cărora să le frângă degetele
chircite în palmele ude și reci

sfârșitul e aici, în vasul în care nu există decât frică
sub forma întunecată a neantului
pe care oamenii îl poartă în dânșii neștiutori
și arareori le e dat să îl cunoască

sfârșitul e aici, în tăcere,
unde stelele izbucnesc mute
ce folos că am fost una

poate de aceea, din pricina singurătății am explodat
să devenim pământuri și oameni
să ne amintim,
să ne amintim

11

Stepă dobrogeană

oamenii cu trenurile lor agale de-a lungul țărmului,
pe fâșiile lor firave de pământ,
sub soarele cu lumina venită ca o certitudine
că da, este vară, că da, nu avem nimic altceva de făcut
decât să ne plimbăm fără rost
doar așa pentru a privi în depărtare,
pentru a experimenta plictisul în vreo gară ruptă de prezent,
oamenii cu șepci cu cozorocul drept,
cu cafele ieftine în pahare de plastic,
oamenii care încă fumează tutun,
care încă mai au familii și probleme și vise,
oamenii care miros a soare și praf,
a curele chinezești cu catarama sclipitoare,
din când în când printre ei câte o bunică
purtând una din ultimele basmale ale acestei lumi
ce se trece încet, agale, cu trenul de-a lungul țărmului;

aici doar ciulinii par veșnici, lăcustele, licuricii și pietrele albe,
mai ales pietrele, oamenii rămân întipăriți pe câte una ca un semn
că pe aici a trecut ideea de om iar depărtarea,
așa goală cum e ea, fără vreo pădure pe dânsa,
fără vreun reper spectaculos,
s-a întins și s-a lăsat privită.

12

Podoaba de chihlimbar

sunt mai fragil decât podoabele de sticlă ale soției mele
când inima mi se strânge atinsă de ghearele șoimului
iar sângele se risipește într-un șuvoi subțire
purtat în sus ca fumul de tămâie
și zice
vin la tine, tată,
inima lăsată în urmă rămâne să dea din artere
ca dintr-o coadă un câine naiv și prietenos
încă neînvățat cu bățul

până jap! prima gheară
până jap! a doua gheară

până pic! ultimul strop din mine se prelinge chihlimbar
păstrându-mi sufletul prins acolo
unii îl mângîie
alții îl privesc înfricoșați
doar o femeie frumoasă l-a prins cu un șnur
și îl poartă în jurul gâtului în chip de podoabă
crezând că mă are întreg și frumos,
neintuind fragilitatea punctului numit inimă,
limita universului observabil
dincolo de care un câine maro așteaptă în lanț.

13

Zborul șoimului

icnesc la răstimpuri câte o deznădejde,
câte o frică inexplicabilă
aici de unde aud totul
doar pentru a înțelege cine sunt –
zeul șoim care a strâns toate gemetele omenirii
și le-a înghițit topite într-o cupă cu otravă
cu ghearele împlântate în stomac
și clonțul tăios în gâtlej
doar pentru a înțelege cine sunt
doar pentru a înțelege că demult,
în vremea lăcustelor,
în vremea ieșirii mele din ou
cineva, poate o pasăre, m-a pleznit aruncându-mă de pe stânci
să mă deprind cu zborul.

14

Oraș în august

străzile orașului meu dimineața
în această vară apăsătoare în care căldura dansează cu mine,
cel cu cafeaua în mână, care și-ar fi dorit să fie desculț
printre corcodușele borhotite pe marginea trotuarelor,
dansul cu mașinile abandonate de-a curmezișul,
pe lângă ele s-au născut poteci semn că viețuitoarele există
și orașul mustește de viață nu doar pe marile bulevarde
ci și aici, în umbra duzilor și corcodușilor dintre blocuri
unde miroase a borhot, a cartofi prăjiți și ardei copți
semn că viețuitoarele există și, iată, se hrănesc,
doar eu merg merg merg merg, rar mă opresc să mai sorb din cafea,
să mai ocolesc câte o mașină,
să mai trag cu ochiul înspre geamul bucătăriei de la vreun parter
întrebându-mă cine și ce mai face de mâncare,
întrebându-mă cât va mai dura drumul,
acesta și drumul în general – al meu, al fiecăruia dintre noi,
întrebându-mă de ce abilitatea de a abstractiza ne-a făcut oameni,
de ce cuvintele sunt convenții prin care exprimăm idei,
întrebându-mă cine e fata cu pantaloni bleumarin și păr lung
care m-a depășit gonind pe o trotinetă electrică,
lăsând în urma roților o dâră parfumată de corcodușe strivite.

15

Dans în septembrie

învață-mă dansul acela de uitare
în care te învârți strigând – hopa!
și realitatea se topește în tine,
cu fiecare pas o porți ușoară ca un fulg
așa cum te porți într-o seară ploioasă de septembrie
după ce ți-ai abandonat servieta în fața ușii rotative a unui magazin oarecare
iar timpul rămâne acolo, învârtindu-se împreună cu oamenii,
învața-mă pașii dansului acela în care te lepezi de tot
și alergi cu fața udă urlându-i răsăritului de lună
eu eu eu eu!
pentru că luna sunt eu și răsăritul tot eu,
pentru că dansând vă cuprind și vă mestec și mă zidesc,
dansez și cresc și timpul crește împreună cu mine,
da, sunt un univers, sunt un uriaș cu unghere nevăzute de nimeni,
aici nu există uitare sau moarte,
aici fata de pe trotinetă va rămâne până la sfârșitul veacurilor
cu pantalonii ei bleumarin și cu zâmbetul ei cu tot.

16

Refugiu în scoarța copacilor

poate în muzică
poate în controlul respirației
poate în mersul pe jos spre nicăieri
sau în spatele arcuit al pisicii torcând,
poate într-un film cu Robert De Niro
sau într-o animație Netflix,
poate în palma asta rece așezată pe fruntea fierbinte
apoi pe piept deasupra inimii despre care se spune că nu doare,
poate mă ajută să mă ghemuiesc pe scările metroului
enervându-vă pe toți, silindu-vă să mă ocoliți,
poate să închid ochii și să mă întorc în fantezia copilăriei
în care eu eram Redburn și mă suiam clandestin pe o corabie,
sau poate pur și simplu să mă întorc în brațele unui copac,
să îl învelesc cu conștiința mea omenească
și să las tot ce e rău să înlemnească aspru în scoarță
iar dedesubt el să mă țină strâns și să îmi spună că acum e bine.

17

O schijă în măsea

în liniște în liniște
în tot ce a fost viu vreodată
în timpul oamenilor pe care nu i-am cunoscut
oo-hoho, ce mult i-aș fi iubit,
ce râsete, ce îmbrățișări, ce despărțiri!
este aici o schijă în măseaua mea
împrăștiată în oasele craniului
care mă împiedică să mai stau drept
și să respir parfumul timpului
deschid gura larg
îmi deschid doi nasturi de la cămașă
și mă țin strâns de bara din metrou
vreau binele și nu îl mai văd
totul e negru și pulsează
am ieșit repede de acolo
nu știu cum
am venit pe jos
înghițind noduri în gât
și gaze de mașini euro 4 și euro 3
doar schija nu am putut să o mai înghit
este o rană pe care o voi purta mereu
am ajuns și am început repede să scriu despre ea
să îi dau viață
poate îmi trece așa
poate dacă scriu despre ea o să fie ca acum 35 de ani
când mamaie mă freca pe frunte și șoptea tatăl nostru
cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodată
și după aceea mă punea să mă dau mai încolo și să casc
da, poate o să fie ca atunci,
poate o să proiectez răul în altceva
și o să plece
și am să rămân
în liniște în liniște
în tot ce a fost viu vreodată
în timpul oamenilor pe care nu i-am cunoscut.

18

Masca de aur

Azi am să îți vorbesc despre singurătate,
despre cea care mi-a fost regină și mamă,
femeia pe care am topit-o să o înghit hulpav
și care mi s-a prins cu palmele de obraji,
apoi de frunte, apoi mi s-a prelins peste ochi
țintuindu-mă în îmbrățișarea ei de aur cald
prinzând apoi a se răci în timp ce îmi șoptea
zâmbetul tău voi fi eu, întotdeauna eu,
de te vei afla în spatele zidurilor,
de vei trece prin cele două porți ale orizontului,
de vei renaște
prin chipul meu vei renaște,
îți las aici inima,
îți las aici vintrele
înmiresmate în vase de lut
și oasele am să ți le las
cu pielea grijuliu întinsă pe deasupra
dar jur – chipul tău voi fi eu
întotdeauna eu.

19

La porțile cetății

Am crezut că am ajuns.

Am crezut că sunt eu, aici, dincolo de stepa tătarilor,
peste Caucaz, peste mări, dincolo de fiordurile nordului,
dincolo de îngerii cei cu nume și cei fără de nume,
am crezut că am ajuns
cu părul fâlfâindu-mi pe frunte la prova corăbiei
imaginată pe cartea copilăriei mele
am crezut că m-am aflat
desenându-mă și redesenându-mă
luând decizii
ștergând ce am considerat că trebuie șters
apoi alte decizii, fundamentale, tăioase,
fără tăgadă, fără a face vreun pas înapoi,
tăind chirurgical firele destinului
ca un doctor operându-se singur
deschizându-și dureros pieptul
și scrâșnind trebuie să fac asta,
trebuie să fac asta,
eu trebuie să devin ceea ce trebuie să devin,
eu trebuie să mă fac bine
și m-am cusut după aceea cu îndârjire
ținând capătul aței între măsele
de-acum s-a săvârșit, mi-am zis,
de-acum asta e.

Și am pornit – șontâc și cusut neîndemânatic
spre cetatea lui Faraon
gândind că de aici omul se transformă,
omul se înalță,
că aici este alchimia pe care o căutam
între pietre, adânc între pietre,
să mă zidesc, să mi se toarne aur și plumb,
să mi se cânte,
să fie jelit cel ce a fost
și primit din soare sub soare cel ce voi fi,
să joace de fericire țiganii care m-au adus în Egipt
cu emoțiile lor pure, concentrate,
cu vibrația lor de strună de păr de cal.

Adevărat vă spun că toate acestea s-au petrecut
apoi am așteptat, am așteptat la porțile cetății
să vină liniștea, să vină binele,
binele pentru care m-am dat mie însumi
ca unei cete de lei, ca unei hoarde tătărești –
pentru care m-am luat cu arcanul eu pe mine din mine
eu – tătarul cu ochii sclipitori,
eu – ofranda depusă în sarcofag,
și am crezut că am ajuns.

Iată-mă aici, la porțile cetății,
cetatea ca un craniu al meu
zguduit de cutremure,
iată cum zidurile se crapă,
iată cum soarele se întrezărește prin tavanul boltit,
unde e liniștea,
unde e binele,
unde ești, tată?

20

Vindecare

S-a întors.

Mai întâi viața, purtând chipul vindecătorului
ce a zdrobit piatra ascunsă în vintrele mele.
Nu ai nimic, mi-a spus apoi,
iar eu nu am putut să nu mă întreb în gând de ce,
de ce eu, de ce acum,
în fine,
apoi a venit bucuria
și bucuria purta chipul unui cântec foarte vechi.

Cu el pe buze am ieșit din Egipt,
cu el pe buze am lăcrimat pe drum
privind chipul femeilor întâlnite,
atunci când am înțeles că este același,
că eu sunt de fapt nimic,
un grăunte de lut,
că nu există decât o singură mamă
dătătoare de viață, de bucurie, de cântec.

21

Nu, prietene

aș cânta despre flori
despre cireși, despre tei,
despre palmele zdrelite de spini,
unghiile mele care au săpat adânc în pământ
căutând, căutând,
încercând să reînvie ce mai e de înviat
așa cum am învățat de la mamaie –
punând rădăcina la loc
mi-e dor de ea
și din dorul ăsta am învățat că nu,
nu totul învie,
ea nu va mai fi aici să îi spun că mi-e dor,
nu toate rădăcinile prind sevă la loc
iar eu, ca orice copil, am greșit,
am crezut că timpul e infinit
că, lasă, avem tot timpul din lume să ne spunem mi-e dor,
să ne îmbrățișăm,
îmi aduc aminte mirosul ei, îl simt în nări
așa cum simt acum pământul ăsta ud,
ca orice copil am greșit
ca orice copil m-am temut
a fost primul om care m-a iubit
și a știut să mi-o arate,
de la ea am învățat asta,
lucru mare să știi să îți arăți sentimentele
atâtea câte sunt, atâta cât mai sunt,
ca orice copil am greșit crezând că nu există prea târziu,
uneori aflăm asta de abia la final,
precum Mihai care a iubit-o pe mama toată viața
și înainte să moară i-a lăsat un buchet de flori lipit de clanță
de ce nu ai sunat, l-a întrebat ea,
nu am vrut să mă vezi așa,
i-a răspuns el bolnav și bătrân apoi a murit,
a murit așa cum mor toți, așa cum se duc toate,
lăsând în urmă puțin sau nimic,
lăsând în urmă întrebări – ce ar fi fost dacă,
nu, nu, prietene,
cireșii nu sunt veșnici,
nimeni nu știe dacă și la anul vor înflori,
nu, nimeni nu știe dacă rădăcinile se prind,
doar copiii cred asta
iar eu, în sfârșit, nu mai sunt copil,
cuvintele trebuie rostite acum
iar morțile, ei bine morțile trebuie acceptate,
iarna asta a fost doliul meu
eu trebuie să merg mai departe
eu încă sunt aici
cu palmele zdrelite de ghimpi,
murdar de noroi,
eu trebuie să merg mai departe
să înghit fiecare din morți ca un pământ
rotund și neasemuit de întins,
cu obrajii albaștri și verzi,
eu trebuie să am grijă de cei ce există
să le spun că mi-e dor,
să le spun că iubesc
că trăiesc

22

O pânză de păianjen

de ani de zile stau cu o pânză de păianjen deasupra capului;
când lucrez, trag cu coada ochiului spre ea:
este acolo,
ca o relație distrusă,
ca un cuplu ce trăiește din amintiri –
iată pustiul,
îmi vorbește pânza de păianjen,
aici a fost cândva o casă curată și vie,
ce fericiți eram.

23

Dezmeticire

Să intri pe ușă acum
Eu să scutur din cap
Ca o dezmeticire
Să plecam cu troleibuzul 66 până în parcul de lângă Calea Moșilor
Acolo unde te așteptam acum 25 de ani
Și să nu mai fie nimic, niciodată,
În afară de noi.

24

Anul clopotului

ce caut aici în cupola aceasta de bronz
mă întreb
craniul meu, clopotul pe care cineva a scrijelit
2019 – 2020
mă reped cu putere în el ca sa ies
într-o parte, în alta,
caut ieșirea
mă izbesc
nu reușesc decât să cânt
daaang
daaang

25

Copiii mei să nu mă vadă cântând

nu vreau decât să cânt,
să cânt toată durerea acestei lumi ghemuită azi în stomacul meu
dar buzele îmi sunt mute, strânse, albe, amorțite,
muzica mea nu vrea să iasă decât prin colțul ochilor
prin scrâșnetul măselelor
și nu o pot lăsa, nu,
copiii mei nu trebuie să mă audă cântând,
nu trebuie să audă muzica
o zidesc în mine,
o înghit ca pe otrava cu care m-am hrănit vreme de doi ani
ce ai, tati,
uite mi-a intrat ceva în ochi,
niște praf de la cimentul ăsta
tata muncește în grădină,
tata nu cântă, nu,
tata este puternic
așa cum trebuie să fiți și voi,
totul va fi bine.

tata va înghiți această otravă fără să poată cânta,
el se va lupta cu demonii cu chip de înger
pe tăcute, pe mutește,
o va face sec
în ascunzișul pieptului său zdrobit
și va ierta în cele din urmă

26

Cabală

Tu să stai plictisită pe o bancă în Parcul Libertății,
eu să mă opresc în fața ta, să îți zâmbesc,
să mă aplec și să îți sărut mâna dreaptă,
apoi să o duc la frunte.

Și nimeni să nu știe vreodată ce a însemnat acest gest
în afară de mine, plecând tăcut cu palma dreaptă
lipită pe inimă.

27

Revolverul

reacție, instinct, frânturi de prezent
uite, acum sunt un cal galopând,
strivesc țigara în scrumieră
închid ochii acum te văd
îi deschid, nu, nu mai ești aici,
sunt un cal galopând, un cal maro,
oho, dacă aș avea acum revolver,
Panfilych schimbă un revolver pentru un brici,
da, aveam 14 ani când am văzut piesa lui Erdman,
da, am avut cândva 14 ani,
am fost un copil
cine sunt
cine sunt eu acum
un cal galopând în gol
peste cetățile faraonilor
un cal galopând peste tot ce a fost
închid ochii
te văd
ce simt?
ce simt, mă întreb,
reacție, instinct, fragmente de prezent
mai scurte decât o secundă
l-am descoperit pe Bruckner dirijat de Celibidache
pentru el nu contează secundele
pentru el nu contează tempoul
acel tempo nu este o stare ci o condiție
timpul este o condiție a realității
fir-ar mama ei a dracului de realitate cu prezentul ei cu tot
cine mi-a ascuns revolverul
sunt convins că îl lăsasem aici în sertar
strivesc țigara în scrumieră
sunt un cal, un cal
închid ochii te văd
nu vreau
alerg, alerg pe cele opt picioare ale mele
îl aștept pe Odin să mă încalece
unde ești, tată,
tată al taților,
am uitat aproape toată mitologia norsă
numai pe tine nu te pot uita
și alerg, alerg cu ochii închiși,
galopez pe câmpiile întinse de după alte câmpii întinse
cu ochii închiși le văd
sunt un cal galopând peste ce a fost
strivesc încă o țigară în scrumieră
mă sună colegul meu
sunt aici, sunt aici,
acum voi lucra
mă voi ascunde în cod și în cifre
la biroul ăsta în sertar sunt convins că am ascuns revolverul
e doar o iluzie precum iluzia de cal
tu ești tot o iluzie
nu te vreau
ha, ha, ha,
“nu te vreau”
mi-a spus cândva un dement când m-am jucat cu mintea lui
dincolo de cal știu că încă este un om puternic și inteligent
mă agăț de el ca de singurul adevăr
restul sunt iluzii
calul, tu, Odin, tații, scrumiera, revolverul,
sunt singurul adevăr din lumea aceasta
ascuns cu viclenie undeva în mine
trebuie să mă agăț de el
trebuie trebuie
adevărul sunt eu.

28

Umbrele mele în stepă

Au plecat de lângă mine caii
cei mai frumoși cai triști de pe pământ
în stepă am rămas eu
pipăind orbește urmele copitelor
în stepă a rămas nebunul
cu degetele scormonind iarba,
vorbind pustiului,
atâta amar de vreme s-a înconjurat de umbre
că nici nu a băgat de seamă
că marele han Ogodei este la rândul său o umbră,
un vis bătrân de o mie de ani
iar hoardele tătărești o iluzie precum iubirea
dar eu sunt mai mult de atât,
eu numaidecât mă jupoi de pe trupul său,
am să caut șontâc un copac
și am să stau atârnat de el nouă zile
până are să îmi crească la loc carnea
și atunci să te păzești,
că nici eu care și-a lăsat nebunul în urmă
ca pe o piele de șarpe
nu știu ce am să mă nasc –
iar aici, în metamorfoza asta,
e o voluptate a dracului de zemoasă,
să știi că vei renaște
cine știe cum, unde, când și cu cine.

Sunt iarăși tânăr, sunt puternic, sănătos,
îmi voi mesteca destinul și am să stau la masă cu zeii.

E ca la șah, mi-a zis mintea: trebuie să sacrifici nebunul ca să aperi Regele.

29

Un stejar numit Alexandru

Sunt atârnat cu capul în jos pe cea mai de sus ramură a acestui copac
ale cărui rădăcini nimeni nu știe unde ajung
și mă privesc, de dinafara oaselor mele, cum îmi crește carnea la loc
cuvânt cu cuvânt, cuvânt cu cuvânt,
încă puțin, îmi șoptește stejarul,
mai ai atât de puțin până vei atinge desăvârșirea
iar atunci vei avea din nou trăsături,
te vei putea privi în oglindă,
îți vei putea zâmbi
și din toată vechea descărnare
va mai rămâne doar un semn mic pe obraz,
încă puțin, îmi șoptește stejarul pe care l-am botezat Alexandru,
te-ai jertfit pe tine ție însuți
numai și numai așa vei crește
numai și numai așa vei învăța
viața ta, sinele tău, lăuntrul
acesta este secretul runelor,
vei fi iarăși întreg
iar cei doi corbi vor veni, se vor întoarce în cele din urmă
aducându-ți în pliscuri ficatul
pe care atâtea sângeroase timpuri ți l-au sfâșiat vulturii,
îți spun că toate acestea au trecut
iar tu vei renaște în crengile mele ca într-un creuzet
în care amândoi topim aur
adevărat îți spun că vei coborî întreg, înțelept
și din lemnul meu vei păstra un toiag
pe care îl vei purta mereu
iar seara, pe el, se vor odihni cei doi corbi.

30

Râdem la masă cu zeii

nouă zile mi-a luat.
sunt iarăși întreg și râd, râd, râd
de mână cu mama tuturor mamelor,
cu războinica mea vikingă căreia am început să îi învăț limba,
cea pe a cărei formă o intuiam în sângele meu vechi
în sufletul meu și mai vechi,
îmi era dor de râsul ei
nu îl mai auzisem cam de 7000 de ani
din care doi mi-au fost furați
dar, hei, eu sunt vechi
sunt darnic și iertător și vă zic
are să vie Crăciunul
are să vie un nou an
în care fiecare culege ce a semănat,
în care eu voi râde alături de zei și zeițe
de aici, din marea sală a sufletelor celor căzuți în picioare
unde am fost purtat de walkirii
să îmi aflu războinica
să râdem în hohote
și să batem împreună cu topoarele în scuturi
skildir! skildir ro klofnir!

31

Semne

M-am ridicat dintre oasele pietrelor
din întunericul de sub lespezi m-am ridicat,
din lumină m-am făcut iar lumină
dintr-un tată strigându-l m-am aflat tată –
acestea mi-au fost scrise –
alchimia renașterii prin mine
prin tine frumoasă topită turnată
din sinele meu sieși dată

acestea sunt semnele.
de le vei ști înțelesul, vei afla
cum tu astfel te capeți întreagă
începutule (bereshit) fără începuturi,
dătătoareo de viață,
odraslă a viselor mele încă din vremea în care
apăsarea pietrelor deasupra pieptului meu
mă făcea să îți icnesc numele
în limbile tuturor neamurilor ce aveau să fie.

tu jumătate mi-ai fost înainte născută lumină,
din abis și întuneric renăscut jumătate îți sunt
și pereche și șoapte și fapte

32

Mirosul obrajilor tăi

nu ne mai cuprinde timpul
spațiul acesta absurd care ne măsoară dorințele
eu vreau să te aud, înțelegi? să te aud
nu să te visez în vreme ce tu dormi
într-un așternut oarecare a cărui culoare nu mi-o pot închipui
doar mirosul obrajilor tăi îl simt în nări
așa cum lupul adulmecă cerbul rănit
eu vreau să te aud și nu-i lună afară să urlu la ea
e șapte jumate și miercuri
și iarnă și frig și nu-i timp
nu e timp, nu e timp,
în trei ore ședință pe zoom
iar în două emailuri, mesaje, whatsapp,
nu am timp să te aud
peste o oră îmi trezesc copiii
pe care îi cresc singur în interiorul aceluiași timp ce îmi măsoară dorințele,
mirosul obrajilor tăi în vreme ce le încălzesc laptele la microunde,
mirosul obrajilor tăi când îmi îmbrac sacoul înainte de ședință
mirosul obrajilor tăi e tot ce pătrunde dincolo de absurd și rutină
și scriu asta apăsat, repetat, izbind cu buricele degetelor în taste
ca pe un pumn în pomeții timpului strâmt și schilod,
l-am învins,
am închis această dimineață aici cu tine cu tot
ca pe o veșnicie.