Cele mai noi manele de Crăciun decembrie – şi o paralelă România / Pakistan

De Crăciun, mi-am dat seama că între manele şi o parte din muzica revendicată drept sufi în Pakistan există câteva elemente comune. Ritm hipnotizant, sunt populare, pretabile virtuozităţii. Sunt „vii”, brute şi puţin studiate. Au un mesaj puternic şi încă ceva: sunt ostracizate. În Pakistan de însuşi Islamul, iar la noi de către o parte a societăţii.

Dacă muzica ursărească vine, aşa cum spunea Tamango, „din fundul pământului”, muzica sufi pakistaneză o ia şi o îndreaptă spre cer. În oricare din variante, banii curg. Pentru că opulenţa şi „aruncatul banilor pe lăutari” sunt similare în Pakistan cu cele ale românilor.

Însă, dacă manelistul cântă pentru om, pakistanezul cântă pentru sfinţi şi pentru Dumnezeu. Florin Salam îl pomeneşte pe „Nuţu Cămătaru, şeful şi bosul României”, „pă Magnatu şi pă Versace”, sufi îi pomenesc în versuri pe sfinţi şi îl cheamă pe Allah. Manelistul cântă despre „a te ajunge”, sufi despre „a te înălţa”. Pentru sufi importantă e slăbănogia trupului, pentru manelist îndestularea.

Atât Nuţu Cămătaru cât şi un bătrân pe nume Wali Sarkar considerat qalender (sfânt) sunt respectaţi şi adoraţi de mii de semeni. O situaţie considerată şirk (idolatrie) în Pakistan, iar în România răsturnare a scării de valori.

Ambele sunt puse pe seama lipsei de educaţie.

În Pakistan, majoritatea învăţaţilor condamnă ceea ce se vede în filme. Adorarea trebuie îndreptată spre Dumnezeu şi doar spre el, acesta este fundamentul, temelia Islamului. Unicitatea lui Allah. Nimeni nu merită închinarea decât numai El. Cei ce i se închină bătrânului din imagine au o precară educaţie religioasă.

În România, mare parte a celor educaţi sunt dezgustaţi de evenimentele de genul celui prezentat. Oameni cunoscuţi ca făcând parte din lumea interlopă ajung să fie iubiţi şi luaţi drept model de către tineri. Prăbuşirea învăţământului, avântul televiziunilor, promovarea non-valorilor sunt date ca motive.

Aşa spun învăţaţii.