Catifea

iartă-mă, Doamne, mi-au învelit sufletul în catifea,
copil fiind, ca să nu sângerez și să nu știu durerea
ce înseamnă.

și din prea multă catifea n-am respirat decât târziu,
bărbat fiind, și-am învățat de unul singur cum să respir
și cum să fiu.

dar, Doamne, tot n-am putut să-mi scot din catifea,
oricât am încercat, să-mi dezvelesc din mine inima
să pot simți ceva.

și am ajuns bătrân și am trăit cu inima învelită
spunându-le „iubesc” fără să simt ce înseamnă
în mine o iubită.

ele nu au știut și cele ce-au știut nu m-au iertat
că am spus și n-am simțit, că întotdeauna am plecat
de lângă ele prea grăbit.

iartă-mă Tu, ele nu au putut și eu n-am îndrăznit
să mă întorc la ele așa îmbătrânit.