Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – îndoielnic şi supusşi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
Pământul răspundea.