Cărți online gratuite

Calistrat Hogaș - Pe drumuri de munte (1912) de

În Munții Neamțului. Părintele Ghermănuță

…Și, o bucată de vreme, botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure și lungi, și gușa noduroasă a Aniței, cu fanfara ei cu tot, stăpâniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea și umezeala dimineții, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi și răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte și ascuțite și botul negru și fin al Pisicuței… Pătrunsă și stăpânită parcă și ea de solemna măreție a împrejurimilor, călca cuminte oarecum și măsurat, și mergea cu pas mărunt, domol și meditativ. Și, de m-aș fi luat după mișcarea plină de înțelegere și în toate părțile a urechilor ei, ar fi trebuit să cred că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decât al meu, prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărâte și că se îmbată și ea de șoptirile tainice și pline de farmec, ce însoțesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, nețărmurita deșteptare a Firii… Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă și neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuși să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-și arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muți și neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre și de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generațiuni de foi putrede și îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum își ridică fruntea, rar și sfios, o floare albastră sau roșie, și cine, iarăși, n-a înțeles cum răsare viața din păturile eterne ale morții?… Și, în fața veșnicei nimiciri, și în fața veșnicei reînvieri, cine nu s-a simțit el însuși lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăși neînlăturata și desăvârșita sa neființă?… Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veșnică odihnă a celor ce nu mai sunt?… Și… al cui suflet n-a simțit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?…

Și botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure și lungi, și gușa noduroasă a Aniței, cu fanfara ei cu tot, își topiră ființa și se mistuiră parcă în valurile adânci ale unui soi de caldă filozofie melancolică și visătoare; iar de pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung șuier ascuțit și melodic străbătu până la mine… Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întâile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porțile înflăcărate ale răsăritului… Într-o clipă, peste tot cerul din stânga, păienjenit de rețeaua rar întrețesută a pădurilor, se desfășură și se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau sus de tot și se pierdeau pe nesimțite în înălțimile limpezi și largi ale văzduhului vioriu de dimineață. De după depărtările umbroase ale pământului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui și, cât ai clipi, trunchiurile neclintite și netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată și rece… Iar în solemna încremenire a firii, nu se mișca, încet și gânditor, decât doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adâncului pădurilor din dreapta… De pe pământ la ceruri, tăcerea sfântă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul său… Și fu un moment când Pisicuța nu mai simți, desigur, nici o povară pe spatele sale… Sau sunt momente, cel puțin, când “conștiința de sine” desprinzându-se ca o lipitoare sătulă și căzându-ți de pe suflet, întreaga ta ființă se desface, se topește, se împrăștie și, ca un prinos curat și neprihănit, se înalță pe trepte de văzduh și de lumină către Dumnezeul său etern… Atomul devine imensitate! Te cauți și nu te găsești nicăieri, sau te cauți și te găsești pretutindeni!…

Deodată Pisicuța, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din mers, începu a sforăi și a se smunci îndărăt, vădind dorința de a mă scutura jos de pe spatele sale și a mă arunca cât colo la pământ, cu tot calabalâcul meu sentimental de visătoare filozofie… Toate îndemnurile și silințele mele de a hotărî să-și urmeze calea fură zadarnice; iar când văzui, în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, descălecai și, târând-o de dârlogi, cercai a o îndemna să pășească peste stavila nevăzută ce din senin parcă se ridicase în fața ei; dar nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte: ba, dimpotrivă, ea se încumeta să mă târască pe mine înapoi. O lăsai un minut să se liniștească; tremura cum îi varga și, sforăind, se uita cu ochii speriați în toate părțile. Năzatică n-o știam și, prin urmare, numi puteam da cu socoteala ce se întâmplase cu dânsa… Mă mulțumii deci, deocamdată, să stau locului și să mă lupt cu smunciturile ei, spre a n-o scăpa din mâini. Oboseala o mai liniști puțin: mă dădui pe lângă ea, o bătui ușor pe gât, o scărpinai pe sub bărbie, o mângâiai pe ochi, o netezii pe obraz… Ca de obicei, își rezemă capul pe umărul meu și, pentru un moment, om și cal alcătuiră, în liniștea pădurilor, un grup din toate privințele vrednic de dalta unui Fidias sau Praxiteles… Cum însă n-aveam nici gândul, nici gustul și nici timpul de a trece la nemurire pe calea aceasta, căutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau poate chiar marafeturi ale Pisicuței. Iată pentru ce, cu drept sau fără drept, bănuii că vreo sălbătăciune de lup sau de urs trecuse pe acolo cu puțin mai înainte, că străbătuse de-a curmezișul peste drum și că lăsase, pe urma ei, o dâră de miros în aer, pe care nasul Pisicuței, cu mult mai priceput decât al meu, o descoperise și peste care ea, mai puțin curajoasă decât mine, nu îndrăznea să treacă. Îmi veni în minte o idee genială: vârâi mâna în desagi și scosei iute prosopul meu de drum cât toate zilele de lung, al cărui miros heteroclit eram încredințat că va covârși și se va înălța victorios peste toate miresmele acre și sălbatice ale tuturor fiarelor universului… Nu degeaba stătuse el atâta vreme sub ocrotirea desagilor mei, în strânsă vecinătate cu tot soiul de măsline vechi și zbârcite, cu usturoiul și ceapa greu mirositoare, ce alcătuiau temelia merindelor mele de drum, cu coșcogea oaie prefăcută în căciulă de vremuri grele și, în sfârșit, cu câte alte opinci neargăsite, cu câte soiuri de brânză cărămizie, cu câte feluri de unsori de ciubote, cu câți piepteni, rari odată și lungi în dinți, dar ajunși acuma deși, cu dinții scurți de tot!…Și când prosopul meu își destinse spre pământ jilava, unsuroasa, boțita și gălbia sa lungime, mă încredințai încă o dată că, pentru întâia oară în viața mea, îmi încolțise în minte o idee genială… Iute și cât ai clipi, capul Pisicuței întreg dispăru sub lungimea întorsăturilor late și de mai multe ori ale nesfârșitului meu prosop… Iar când făcui din dârlogi Pisicuței chip să pășească înainte, ea păși, fără frică și fără încăpățânare, peste neînvinsa și îngrozitoarea stavilă aeriană, ce, cu o clipă mai înainte, părea că se ridicase în fața ei. Și iată cum, mulțumită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieșii din o neașteptată și grea încurcătură, și iată pentru ce încă, în tot lungul drumului, nu îndrăznii a atinge câtuși de puțin și nu profanai deloc sacrosanta înfățișare a smeritului meu prosop… Cine știe? Poate că-mi era scris, în pribegia mea fără de țintă, să mă întâlnesc cu diferite dihănii… m-aș fi înfășurat atunci cu minunatul meu prosop, după cum se înfășura Iris cu minunata sa cingătoare și, ca sub o egidă de biruință, aș fi străbătut, ca și dânsa, în lung și în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu!… Toate puteau să fie așa; dar, până atunci, nu știu pentru ce mă uitam adesea îndărăt și căutam cu ochi speriați în toate părțile… Nici vântul, încremenit pe creștetul înalt al pădurilor, nu-și mai cânta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici și sfioase nu-și mai îndreptau ochii lor albaștri și limpezi, din adâncul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul și credinciosul lor amant… din susurul tăcerii netulburate, glasuri străine și fioroase mi se păreau că se desprind în răstimpuri, și inima mea, ca înțepată fără veste de ceva ascuțit, le însemna pe toate cu bătăi pripite și repezi; în preajma ochilor mei și în oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crâmpeielor de putregaiuri, acoperite cu ierburi sălbatice, sau șoldurile goale ale unei stânci, cu haina ei de mușchi sfâșietă de vijelie, se înfiripau și trăiau viața scurtă a unei năluciri apocaliptice, care mi se părea că se mișcă încet, se târăște furiș, vine, ajunge și întinde spre mine o gheară flămândă și ucigașă… Mă feream în lături speriat… era o creangă mai îndrăzneață, care sau căuta să-mi mângâie fața, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap…

De la o vreme însă băgai de seamă că, dacă eu mă gândeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele, în schimb, habar n-aveau de existența persoanei mele pe pământ…

N-aș putea spune cât mersesem; atâta știu că, potrivit pornirilor mele, căutai să mă ridic iarăși spre cerurile din care mă scoborâsem cu puțin mai înainte… Sufletul meu își destinse aripile, ochii mei se înălțară și, prin bolțile de umbră înaltă ale pădurilor, căutară să deschidă gândului meu un drum spre largul limpede al văzduhurilor!… Uitasem însă că soarele nu e alcătuit de Cel Atotputernic numai ca să-și facă zilnica sa călătorie de la răsărit spre apus, ci că i s-a mai dat și menirea de a însemna, din înaltul tăriilor, prânzul oamenilor de pe pământ și, în popasurile sale cerești, de a se mai opri câteodată și drept inima cuiva, fără ceas hotărât… Astfel, când privirea mea pământeană se întâlni cu el în ceruri, mi-l găsii oprit “drept inimă”. Și iată cum, din ceruri mă văzui silit a mă scoborî iarăși pe pământ; de astă dată însă drept în fundul desagilor mei… Sărmanii mei desagi!… ei înșiși erau flămânzi și costelivi, ei înșiși aveau coapsele deșelate și pântecele lipit de spate… Trecuseră frumoasele lor zile de îmbelșugată rotunjime, după cum trecute erau și pentru mine frumoasele zile de la… Aranjuez; iar când mă abătui din potecă sub o umbră mai deasă și-i luai din spatele Pisicuței, mi se păru că vor să zboare în sus cu mine cu tot, în loc de a cumpăni spre pământ… atâta erau de ușori… Îi pusei totuși cu de-a sila jos și scotocii cu deamănuntul prin fundurile lor… pustiu, sărăcie și nimic! Și totuși, de câte ori o ceapă, un cățel de usturoi și o coajă preistorică de pâine nu ți-ar înlesni nălucirea de o clipă a unui ospăț vitellian! De câte ori două-trei măsline zbârcite n-ar trage mai mult, în cumpăna flămândei disperări, decât ochii negri, umezi și voluptoși ai celei mai molatice hetaire!… Și degetele mele, cuprinse de frigurile foamei, scotoceau tremurând fundurile adânci ale desagilor și, în închipuirea lor hămesită și oarbă, luau opincile scorojite drept niște imense coji de pâine uscată, ghemul de târsâne drept o ceapă cât un cap de motan, iar pieptenii mei drept cine știe ce șușăniți de străveche pastramă rămasă de pe vremuri și scăpată, ca prin minune, de furia flămândă a dinților mei… Și când mă gândeam eu că întru nimic nu eram mai prejos decât toți eroii tuturor odiseelor homerice, și când mă gândeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte înghițise, în pribegia lui fatală, atâtea spate de boi grași sau de berbeci cu lâna de argint… ei bine, mă simțeam nedreptățit… Cel puțin de mi-ar fi ieșit un urs înainte!… l-aș fi mâncat tot, de la vârful unghiilor până la ascuțișul urechilor… sau, de m-ar fi mâncat el pe mine, ei bine, tot eu m-aș fi ținut cel sătul!… atâta eram de flămând! Și, în fundul desagilor mei, nimica, sărăcie și pustiu… Rămăsei abătut, și toată putința mea de cugetare se scoborî din cap în pântece… Ce să faci? Să te apuci, ca Moartea, de ros smicele tinere de pe lângă rădăcina copacilor bătrâni? Să te înșiri la rând cu Pisicuța și, lăsându-ți gura apă, să ronțăiești cu deliciu firele roșietice și rare de chir sălbatic? Să mănânci?… Da ce să mănânci?… De-ar fi fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea… Dar așa?… Și, în strășnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un râs nebun… Ce ți-i și cu amintirile câteodată!…

Nu mai știu cu câți ani înainte, dar, în tot cazul, cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vânjos ca o vargă de oțel; el, după buruieni atingătoare de flora Moldovei în general, și a Ceahlăului îndeosebi, eu, de teleleu-Tănase; iar, ca apendice, cu cordele și zurgălăi, dna naturalistă, însoțită de micul și nedespărțitul său Bijucă, alb și flocos și cu botișorul dumisale totdeauna rece, trandafiriu și umed.

Plecasem din zori, cu sloboda, cu gând să ne întoarcem, pe la prânz, iarăși la gazda noastră de pe schit, la Sălăgeanu, vestitul învățător al muntelui, pe acele vremuri… Trecuse prânzul de mult și soarele, care n-avea de făcut nici o erborizație pe plaiurile cerești, pășise dincolo de amiază și-și căuta liniștit de drumul său înspre apus…

— Bine, Alexandre, întreba, din când în când, dna naturalistă cu glas ridicat și ascuțit, bine, dragă, da n-o să mai sfârșești odată cu buruienile tale? Uite, e târziu și Bijucă nu mai poate de foame, mititelul; o să trebuiască să-l duc în brațe până devale; nici nu mai poate merge, sărăcuțul! Bijou, mon pauvre petit, viens ici!

Și Bijucă, care se trezise de mic tot între lume subțire și aleasă și care nu știa prin urmare decât franțuzește, își lăsa de multe ori trebile sale și, în sunet de zurgălăi și în tremurături de cordele roșii, alerga mărunt, cu lăbuțe albe și mici, la chemarea duioasă a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot, ca o molatică și tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

Și Alexandre, care n-auzea sau se făcea că nu aude, mic și subțire cum era, și cu picioare subțiri de oțel, pe jumătate acoperit de sarcina imensă a herbariului său de hârtie sugătoare, zbura din buruiană în buruiană, se pleca din când în când, smulgea câte una, se ridica, o privea, o mirosea, o studia o clipă și sau o arunca cât colo ca netrebuincioasă, sau o așeza la rând, cu îngrijire și sfințenie, ca pe o comoară neprețuită, între doctele foi late și lungi ale pântecosului său herbarium de hârtie sugătoare!

— Bine, Alexandre, da n-auzi? Și Alexandre n-auzea.
— Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori doamna naturalistă. Iaca, așa-mi face în fiecare vară; mă ia cu dânsul pe coclauri și mă poartă prin toate prăpăstiile după buruieni… Of! Doamne!… Când ai ști!

Și, în acest “of Doamne!”, nerăbdător și nervos, și, mai ales, în acest “când ai ști”, urmat de o trăgănată și oarecum confidențială și dureroasă reticență, un tălmăcitor de gânduri omenești ar fi putut citi întreaga istorie a unui suflet dezgustat…

— Dă, cuconiță dragă, îi răspundeam eu cu glas mângâietor, rece și părintesc; dă, mata ai putea, mai la urmă, să lași prea bine pe domnul doctor să plece singur în escursiunile sale științifice; d-sa, pe cât se vede, e un alpinist fără pereche; și o constituție gingașă și puțin rezistentă, cum e cea femeiască, nu poate răspunde la “tururile de forță” cu care domnul doctor se pare obișnuit. Nu vezi mata cu câtă ușurință suie și scoboară? parcă-i un titirez de oțel. Eu îl admir și, oricât de deprins mă simt și eu cu asemenea lucruri, m-aș lăsa totuși bătut, fără luptă și pe toată linia, de domnul doctor. Mă mir că mata ai curajul să-l urmezi; eu, unul, drept să vă spun…

— O! Domnule, domnule! zise ea, întrerupându-mă, da crezi dumneata că vrea să plece singur? zice că-i e urât fără mine; și… uite, mă ia așa, pe toate coclaurile, fără să vreau.

— Și eu cred, cuconiță dragă, că — dacă lucrul stă așa — apoi doctorul are deplină dreptate.

— Deplină dreptate?… Și de ce, mă rog?… zise ea cu un glas subțire și prefăcut de ascendentă mirare interogativă.

— Pentru cuvântul foarte simplu că s-ar simți nemulțumit fără tovărășia dumneavoastră de fiece minut; sunt și lucruri pe care mata nu le înțelegi sau nu știi cel puțin să le apreciezi îndestul.

— Lucrurile, scumpul meu domn, se înțeleg și se apreciază după valoarea și după plăcerea ce-ți pricinuiesc, zise ea, scuturând cu capătul ascuțit al umbrelei ceva imaginar de pe vârful fin și lustruit al unuia din pantofii săi mici ca de copil.

— Tocmai, tocmai! și ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simți foarte măgulită, dacă nu și chiar foarte fericită.

— Merci bien!… J’en ai assez de ces chozes-lŕ. — Si tôt?… Și ca și cum ar fi lunecat înadins pe lângă punctul meu de întrebare, se plecă în mod foarte firesc, și, cu o măiastră ușurință, rupse un mare și frumos fir de romaniță albă ce tocmai se întâmplase răzleț în calea ei.

— Sunt așa de frumoase florile de munte, zise ea scoțând un bold — ea știe de unde — și prinzându-și floarea pe sân cu degete subțiri, ușoare și îndemânatice.

O privii zâmbind, fără să-i răspund.
— Nu-i așa? întrebă ea cu glas mlădios și stăruitor.
— Frumusețea, cuconiță dragă, e lucru cu totul relativ… și dacă florile, cochete și gingașe cum sunt ele, și-ar înțelege adevărata lor menire, ar trebui să-și aleagă drept patrie un alt loc, iar nu pământul rece și umbra posomorâtă și umedă a pădurilor.

— Cred că ele fac aceasta pentru ca să trăiască mai mult.
— Prețuiește mai mult o clipă de strălucire decât o eternitate de întuneric… Dar bietele flori nu știu aceasta…

— Da Alexandre?… Alexandre?… zise ea uitându-se în toate părțile cu un fel de spaimă prefăcută, oare ce s-a făcut? N-ai băgat de seamă încotro să fi apucat?

— Nu; dar, în tot cazul, cred că la deal. Începurăm a urca.

— Dă-mi voie, te rog, să mă sprijin de dumneata, zise ea apucându-mi brațul; nu mai pot; am presimțirea c-o să-mi sfârșesc zilele în vreo prăpastie din pricina buruienilor lui Alexandre.

— Aceasta ar fi o idilă pe cât de științifică, pe atât și de funebră, dragă cuconiță, dar totuși o idilă; ș-apoi… când e în cer atâta lumină, pe pământ atâta umbră, atâta liniște pretutindeni și…

— Bijou! Ah, petit méchant! viens ici!… Trebuie să știi, domnule, că Bijucă al meu e un nesuferit; uite cum rămâne veșnic în urmă și mă lasă singură…

Și Bijucă, în sunet de zurgălăi și în tremurături de cordele roșii, alerga mărunt la deal cu lăbuțe albe și mici, la chemarea de duioasă mustrare a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot ca o molatică și tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

— Foarte frumos, domnule Bijucă, zisei eu, adresându-mă cățelului când fu lângă noi, foarte frumos! Te-ai apucat, hoțule, de făcut pesemne idile cu florile și cu buruienile, și-ți părăsești stăpâna; dar dacă vine vreun urs ș-o mănâncă, vagabondule, cine să dea socoteală? Ia fă bine, te rog, și stai de pază mai pe aproape.

Doamna naturalistă îmi aruncă o privire ironică și ghidușă, cum numai femeile știu să arunce.

— Așa-i că-s grea?… Așa-i că nu mă mai poți duce?… zise ea, la un moment dat, atârnându-se mai simțitor de brațul meu.

— Sunt în lumea aceasta, dragă cuconiță, și greutăți negative, care, adică, în loc să te atârne spre pământ, te ridică spre cer; s-ar părea atunci că, întocmai ca zeităților antice, ți-au răsărit aripi la umeri și că ai putea să străbați cu ele văzduhurile spre…

— Spre Alexandre? nu-i așa? zise ea, întrerupându-mă, spre Alexandre?…

Și, ca și cum ar fi stat să cadă, împiedicându-se, își împreună degetele amânduror mâinilor și se atârnă mai greu de brațul meu în jos.

Au femeile, câteodată, niște fantezii!…

— Desigur că spre Alexandre! decât vezi mata, cuconiță dragă, se poate prea ușor să rătăcești drumul și, în loc să te poți ținea de zborul lui ușor după flori și buruieni, se poate întâmpla, prea lesne, să te trezești, ca Alexandru Machedon, la porțile raiului…

— Bine… Bine… zise ea, privind nehotărât înainte și apăsând pe fiecare vorbă; bine, dar dacă sfântul Petru, care am auzit că e un bătrân morocănos și hursuz, nu-ți deschide ca să poți intra înăuntru, așa-i că tremuri de foame și de frig la porțile raiului?…

— O! o!… deloc, dragă cuconiță; sfărâmi porțile și intri în rai, rămânând ca sfântul Petru să se burzuluiască în urmă cât a pofti…

— Și ți s-a întâmplat de multe ori să sfărâmi porțile raiului și să înfrunți mânia prăpăditoare a sfinților săi păzitori?…

— Dacă nu mă înșel, dragă cuconiță, zisei eu, uitându-mă la ea de sus în jos, mata ai aerul de a săpa prea adânc în sufletele omenești; aveți, pe cât se pare, apucături arheologice.

— Uite, uite! zise ea, întrerupându-mă și strângându-mă speriată de braț, uite, Alexandre a căzut jos; hai mai iute… i s-a întâmplat ceva…

Ca la o zvârlitură de băț înaintea noastră, doctorul, alăturea cu pântecosul său herbarium, stătea lungit cu fața-n jos și, rezemat pe amândouă coatele, făcea el știe ce, foarte grav și adânc cufundat parcă în ceva de mare însemnătate.

Ne apropiarăm, fără să ne simtă; iar când furăm lângă el și ne încredințarăm cu ce se îndeletnicea, ne bufni pe amândoi, deodată, și fără voie, un râs nebun…

Nici mai mult, nici mai puțin, doctorul păștea sau, cel puțin, dintr-o rariște de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană în trei foi mici, rotunde și de un verde-deschis, cu coada lungă, subțire și roșiatică și… o mânca.

Când ne auzi râzând la spatele sale, întoarse capul, ne privi foarte serios un moment; apoi, ca și cum lucrul ar fi fost cu desăvârșire firesc, își urmă înainte și cu băgare de seamă științifica sa cină, fără să zică nimic…

— Alexandre… bine, Alexandre, ce faci? pentru Dumnezeu! o să te otrăvești… Ce te-ai apucat să mănânci buruieni pe inima goală? începu să strige ca speriată doamna naturalistă.

— Îmi era sete, Natalie, și am dat aici peste Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu, o plantă de un gust acrișor și foarte plăcut, care taie setea; uite, gustă și tu.

Și zicând acestea, îi întinse un mic smoc de Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu…

Gustă ea, îmi dădu și mie… Și, la un moment dat, ne trezirăm pe pântece, păscând foarte conștiincios iarba fragedă a pădurilor…

Iar Bijucă, neclintit și țapăn pe lăbuțele sale albe și mici, sucindu-și privirea când într-o parte, când în alta, se uita țintă la noi și căuta să-și dea socoteală cam ce ni se întâmplase… Și limba lui îi atârnă afară din bot ca o molatică și tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

— Află, doctore, ziceam eu păscând, că de va fi să-mi scriu vreodată amintirile, apoi să știi că am să te ridic cel puțin la treapta de proroc al evreilor; căci, mai la urmă, nu cred să fi fost întru nimic mai presus minunea marelui jidov, care a adăpat, în chip miraculos, cu apă de stâncă pe turma însetată a poporului lui Dumnezeu, decât minunea dumitale cu Oxallis acetosella. Și mare lucru să nu se fi încheiat, mai la urmă, dumnezeiasca putere a divinului Moise în descoperirea prin pustiile Arabiei a vreunei buruieni de soiul acetoselleidumitale… Mă rog, n-ai putea să-mi spui dumneata dacă în țara fericită a miresmelor se găsește măcrișul iepurelui… id est, Oxallis acetosella? Căci, drept să-ți spun, în Pentateuc, pe care l-am citit din scoarță în scoarță, n-am găsit amintindu-se nimic despre așa ceva.

— Fiecare climă cu flora ei, răspunse el scurt și sentențios, urmărindu-și netulburat păscutul său. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era de mult de-atunci, dar în oglinda închipuirii se păstrează vii și neșterse unele amintiri ale trecutului; iată pentru ce, în strășnicia deznădăjduită a stării mele de față, râdeam singur ca un nebun…

Totuși de la o vreme se sfârși cu râsul și ochii mei rătăciți căutau în jos spre iarbă… Parcă era un făcut: multe din buruienile ale căror nume sucite îmi rămăseseră în minte de la doctor se înfățișau privirilor mele; numai Oxallis acetosella părea că-și pusese pe cap chitia dracului…

Ce-mi folosea mie, de pildă, că Geum montanum îmi aținea calea cu florile sale galbene și mari? Ce mă încălzea pe mine că Potentilla aurea își răsfăța sub ochii mei florile sale portocalii?… În zadar Campanula abietina se uita la mine cu ochi albaștri și limpezi; în zadar Cortusa matthioli scânteia roș în calea mea… Și dacă Impatiens noli tangere îmi păienjenea drumul cu trunchiul său zvelt și răsfirat, apoi nu făcea aceasta decât ca să-și bată joc de mine — pentru ca, adică, să-mi arunce în nas toate semințele sale, de îndată ce m-aș fi atins de una măcar din păstările ei!… Hedysarum alpinum și Dryas octopetala aveau aerul să-mi dea de veste că mă aflu pe piscuri de munți vecine cu cerul; iar Aconitum napellus și Aconitum moldavicum, cu ochi albaștri închiși, întindeau posomorâți parcă spre mine potirul lor cu venin; numai Papaver alpinum, cu fața lui albă și oftigoasă, mă îndemna să mă culc și să dorm, având aerul de a căuta să mă încredințeze că somnul ține de foame…

Și de-aș fi fost măcar cine știe ce mare filozof grecesc! Aș fi mâncat, fără multă vorbă, cucută sau ceapa ciorii și, scurt, aș fi pășit fie ad inferos, fie la nemurire; m-aș fi mulțumit chiar cu smerita glorie a lui Pythagoras, care mânca bob și născocea table de socoteli… dar așa! !… Eu, simplu muritor din timpul meu!… Cel mult dacă Atropa belladonna, aliter mătrăguna, își mai deschidea, cu dragoste, în calea mea, brațele sale albe de femeie vicleană…

Și când mă gândeam eu că, tot împreună cu marele, dar micul și vânjosul meu naturalist, și tot cu plăpânda și eterica sa jumătate, și tot cu Bijucă cel mic, flocos și alb, sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-și cumpănea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra văcăriei Mânăstirii Neamțului, mâncasem, în lipsă de pâine, și cu o foame pantagruelică, sardele de cutie cu mămăligă caldă! Și când, mai ales, îmi aminteam că, mai pe urmă cu câțiva ani, doamna naturalistă, din fundul unui molatic fotoliu de București, mă încredința că niciodată nu ospătase mai cu deliciu decât atunci!…

— Ș-apoi, ce odihnă sfântă! adăugam eu cuprins de melancolia părerilor de rău, ce dulce dormeam noi cu toții, înmormântați într-o moale și îmbălsămată căpiță de fân răsfirată ca saltea, sub privirile mângâioase ale stelelor!! Cu ce farmec negrăit eram legănați de simfoniile tăcerii adânci, întrerupte în răstimpuri de țârâitul depărtat al greierilor de noapte!!… Și era așa de frig… și era așa de cald!…

— Desigur… desigur… observa ea rar și gânditor, cu privirile pierdute parcă în depărtările altor lumi, desigur că trecutul e un frumos apus de soare… și când te gândești că, de nicăieri, o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorâți ai vieții!…

Și, întrerupându-se, ridica spre podele ochii ei adânci și umezi…
— De ce? o întrebam eu cu glas mișcat și cu privirile pierdute în lumea privirilor ei, de ce am jeli numai soarele ce apune și n-am nădăjdui și în soarele ce va să răsară?… Oare, dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viață nu răsare la loc? Și dacă o floare se vestejește, oare altă floare nu reînvie mult mai strălucitoare în primăvară?…

Întorcea molatic capul spre mine și mă privea cu zâmbet amar.
— Crezi încă în primăveri și în răsărituri de soare, în frunze care renasc și în flori care reînfloresc? Desigur… desigur… ești un om fericit!

— Cred, cel puțin, că, în putrejunea din care suntem alcătuiți, este și ceva etern…

— Și acel ceva? …Îi sărutam mâna și plecam. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei bine, când mă gândeam la toate acestea, mă apuca amețeala; și mă uitam, în toate părțile, pe jos, după Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu; sau, cum s-ar zice, după măcrișul iepurelui; dar măcrișul iepurelui își pusese pe cap chitia dracului.

Mă hotărâi să-mi fur căciula ca țiganul. Așezai șaua la rădăcina unui brad, așternui mantaua, mă lungii cu fața-n sus și mă hotărâi să-mi închipui că nu mi-e foame… Țiai găsit! Avea Pisicuța un așa talent la ronțăit iarba și la ucis între dinți vârfurile tinere și fragede ale crengilor, încât îți lăsa gura apă.

Deodată, Pisicuța se opri din păscut și, cu un smoc de iarbă înflorită ce-i atârna afară din bot, se uită țintă și speriată, oarecum, la deal…

“Vreo dihanie!…” îmi fulgeră mie prin minte. Și punând mâna pe revolver, mă sculai iute și drept în picioare. Un călugăr scobora încet, pe potecă la vale, cu o mare și umflată traistă la șold.

“Mântuirea ta prin tine, Israele” cugetai eu întorcând cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurării, însemna că mântuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului.

— Blagoslovește, părințele, și cale bună, zisei eu, când călugărul fu în dreptul meu.

— Mulțumim d-voastră, domnule, mulțumim d-voastră, Domnul!…

Și îndreptându-și spre mine fața-i palidă și slabă, mă privi smerit și sfios, strângându-și îngrijit, cu degete aspre, noduroase și tremurătoare, rasa la piept.

— Îi fi ostenit, părințele; vii de departe? Ia mai șezi colea oleacă, de te hodinește.

Și-i arătai spre locul unde șezusem eu lungit cu capul pe șa.
— Mulțumim d-voastră, domnule, mulțumim d-voastră, îngână el pe o notă oarecare din pisaltichie, răsfirându-și pe piept degetele ruginite ale stângii sale, iar cu dreapta netezindu-și sfios și smerit de sus în jos barba-i sură și încâlcită; dar ne-am grăbi, că suntem cam de departe, încheie el, înclinându-se cu oarecare evlavie înaintea mea.

— Da ia șezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai târziu, n-o să fie mare treabă; șezi!

Mă pusei jos, se puse și călugărul.
— Vii de departe?
— Tocmai din fundul Ciungului, domnule.
— Ești de pe la vreun schit din apropiere, nu-i așa?
— Tocmai de la Nichit, domnule.
— Da ce? Nichitul e așa de departe de aici?
— Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi.
— Și după ce-ai fost sf.-ta tocmai prin fundul Ciungului?
— Apoi după oleacă de bureți; ia mai uscăm și noi pentru iarnă, că, dă, cu de-aiste ne mai ținem și noi viața.

— Ș-apoi tocmai prin fundul Ciungului după bureți?
— Apoi nu sunt mai pe-aproape, că-i culeg țigancele, de-i duc la târg.

Și umblam cu vorba împrejurul trăistii călugărului, cum umbla vulpea împrejurul gărăfii cu mâncare a cocostârcului.

— Da nu mi-i vinde și mie vreo câțiva dintr-înșii, dragă părințele?…

— Da, mă rog, poftiți, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoțând traista din gât și punându-mi-o dinainte; iaca, luați cât vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alții și în altă zi.

Și fața călugărului se însenină de bucurie la ideea că poate își răscumpărase pielea cu prețul a câțiva bureți.

Ce bureți!… erau niște hribi arămii, fragezi și mici, de-ți venea să-i mănânci de cruzi.

— Apoi, dacă-i așa vorba, părințele, ia să facem noi colea un foc ca acela și să-i tragem o față de mâncare, să se ducă vestea. Trebuie să știi, dragă părințele, că-s rupt de foame; vin și eu cam de departe ș-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sf.-tale; de-aseară n-am pus nimic în gură.

Și în toată această păcătoasă și nevoiașă stare de lucruri, nota epică nu lipsea…

Astfel, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oțel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute și negre ale unei cremene reci un izvor de scântei luminoase și când, mai ales, din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru și înădușit, mi se păru că stă în fața mea Achates, cel mai mare meșter al vechimii în scăpărat cu amânarul și cel mai iute și îndemânatic alcătuitor de focuri din vreascuri și din frunze uscate al vremurilor de demult… Și cât pe ce să zbor pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare și gălbii și cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monștri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntați și ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete și goale!…

Și vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jăratic și hribii nu fuseseră puși încă pe rug, și eu mai că suflasem în gând aproape toate ciupercile din traista călugărului…

Și de cumva, pe lângă șoaptele tainice și înalte ale vântului cu frunzele, pe lângă murmurul etern al apelor străvezii cu pietrele peste care curg și trec în calea lor fatală, pe lângă orchestrația aeriană și plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanții înaripați și fără de număr ai lui D-zeu, pe lângă atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi și “hangul” unison, pe care-l ține, cu glas înalt de trișcă crăpată, sfârâitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredința că muzică mai serafimică n-ați auzit!… Și eu cred că, dacă simfoniștii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meșteșugului lor, apoi aceasta nu se datorește decât împrejurării că nici unul din ei n-a mâncat ciuperci fripte la umbra pădurilor!

Și hribii, așezați pe spate și cu pântecele-n sus, sfârâiau pe cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe piept cu sare și piper și punea în această îndeletnicire atâta măsură și chibzuială și, fără să-și dea seama, așa își țuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete, cu care-i presura, încât ai fi zis că vrea să-i sărute pe toți, de rând. Din când în când, câte un hrib mai puțin răbdător la usturimea focului ridica dintr-un șold, pocnea și, așezându-se iarăși pe cărbuni, sfârâia înainte.

— Gata friptura, părințele? întrebam eu de departe, cum stăteam lungit cu fața-n sus, cu capul pe șa în loc de căpătâi și cu degetele amânduror mâinilor încleștate la ceafă.

— Gata, acu, numai să se mai frigă oleacă, c-apoi cade greu la inimă.

Și în privegherea diriguitoare și cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întâmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mâna de pe câte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratic, să scuipe pripit pe cele două degete diriguitoare și să-și scuture în aer mâna de ele, ca și cum ar fi voit să le arunce cât colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea mușcăturii arzătoare a vreunui cărbune mai îndrăzneț. Ba, de multe ori, își aplica singur un fel de autoflagelațiune, pe partea corpului care-i cădea mai la îndemână.

— Ia seama, părințele, ia seama, strigam eu de departe, ori de câte ori se frigea călugărul; ia seamă să nu mâncăm degete fripte în loc de hribi; azi e sfânta vineri și ar fi păcat, măcar că degetele de călugăr trebuie să fie de post…

— Nu te teme, domnule, nu te teme; suntem noi deprinși cu de-aistea… Și scuipa călugărul, de parcă descânta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vânturi…

Dar în sfârșit friptura fu gata. Și dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amiază, ar fi putut, din înălțime, să străbată cu privirea prin desișul întunecos al bolții de umbră ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi văzut întinsă pe rariștea de iarbă înflorită a pământului năframa albăneagră-vânătă a călugărului, soră mai mică în lungime, dar mai mare în curățenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tăbărâți la întâmplare hribii fripți, întocmai cum ar tăbărî o turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul gălbiu și plin de colb; și, după cum de lâna oilor se acață, în treacăt, curnuții și scaii pârloagelor, tot așa se acățaseră cărbunii stinși ai focului de spatele hribilor mei; și dacă ceea ce albea pe la subțiorile scorojite ale fiecărui hrib nu era tocmai sare nemistuită, apoi era, cel puțin, cenușă nescuturată, lucru care totuși nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-și da ifose profesionale de Moschion sau de Labdacus.

Oricum, eu mă dădusem pe lângă năframa cu hribi, îmi însemnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o largă și smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria de pe cap și, scuturând, pe cât era cu putință, de cărbuni și de cenușă câte un hrib, îi făceam vânt în pustiul întunecos și flămând al gurii mele.

Și poate că, în scurt, aș fi ajuns cu înghițitul la capătul celălalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr.

— Da-ți mai avea oleacă de răbdare, domnule, zise el, mânând înspre dânsul, cu un băț pârlit la capăt, cel de pe urmă hrib ce mai rămăsese răzleț printre cărbuni, poate-om găsi și vreo fărâmătură de pâine.

Și cu vârful pârlit al bățului, făcu hribului vânt pe năframă. De la sine se înțelege că pusei strună flămândei și prăpăditoarei mele porniri.

Iute și harnic, după cum era și de mărunt, scotoci uscățivul meu călugăr, printre hribii rămași în traistă și scoase la iveală o pâine oacheșă, destul de mare, cu gingini zdrențuroase de amândouă părțile și începută la un capăt; iar când dădui să rup din ea, înțelesei că și o pâine poate avea odiseea și nefericirile sale; fire de lână sure și lungi, luate în hiolă din țesătura moale a trăistii, stăteau acățate de colțurile uscate, țepoase și ascuțite ale ginginilor pâinii, ca de dinții unui darac; fărâmături mărunte și albe de hribi mijeau neclintite de printre adâncurile rupturii aspre a capătului început; iar când prinsei a o bate la spate spre a scutura dintr-însa pulberea măruntă și albă de hribi, o sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătorile pâinii, ca o ploaie neagră și fină și a fugi speriate și nedumerite care încotro… “Si licet exemplis in parvo grandibus uti, Haes facies Trojae, cum caperetur, erat!…” 1

Așa de speriați și de nedumeriți mi-nchipui că trebuie s-o fi împuns de fugă troienii lui Priamus, când îi luă Achille cu jărdia de la spate!…

Sărmanele furnici!… erau și ele menite să-și ducă, de acum înainte, pe țărmuri străine și depărtate, nemângâiatul dor de patrie; le era și lor, se vede, scris să mănânce pâinea amară a pribegiei, și cine știe dacă nostalgia după fundurile Ciungului nu era să pună, sub alte apusuri și sub alte răsărituri de soare, capăt zbuciumatei lor vieți! !…

— Da bine, părințele, zisei eu, bătând în pâine ca-ntr-o pernă și sculându-mă, de jos, ca să nu mă umple furnicile; bine, te-ai apucat de dus furnici de prăsilă din fundurile Ciungului tocmai în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit n-aveți furnici?…

— Da, bată-le pustia, domnule, să le bată, parcă te poți feri de ele? Se vâră pes’tot locul după mâncare… ia, și ele, ca toate lighioanele lui D-zeu, unde văd masă-ntinsă, hop și ele!… Dacă ne este îngăduit a ne folosi în cele mici de exemple mărețe,

 Aceasta este înfățișarea Troiei, când a fost cucerită (Ovidiu). 

— Ai dreptate, părințele, ai dreptate! ia să lăsăm noi viii cu viii și morții cu morții și să ne căutăm mai bine de suflet, zisei eu, așezându-mă într-un cot de-a lungul năfrămii.

Rupsei pâinea, dădui călugărului, îmi oprii și mie și începui a mânca.
— Da o gură de rachiu nu-ți pofti? mă întrebă călugărul, vârând mâna în sân și scoțând o sticluță potrivit de mare și plină pân’ la jumătate cu ceva galben-roș.

— Și două, părințele.
— Poftim. Și așezându-se și el lângă năframă, mi-ntinse sticla. Era un rachiu dumnezeiesc.
— Da strașnic rachiu, părințele, strașnic rachiu! De unde-l cumperi?

— D-apoi că-l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm.
— Mă rog, zisei eu, mai luând o-nghițitură, nu mă poți învăța și pe mine cum se face?

— Da cum nu, domnule? faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, și după ce se răcește, pui jumătate ceai și jumătate spirt de cel bun, de vin; pui zahăr, cât vrei să fie de dulce, pui inipere, izmă creață, anghelică și coji de portocală, dacă ai, și lași așa de dospește câteva zile, ș-apoi începi a bea din el.

Și, trăgându-i și călugărul un gât, astupă cu îngrijire sticla cu dopul, o vârî în sân, își luă comănacul din cap și, punându-l alăturea, începu a mânca cu smerenie și cumpătat, fără grabă, fără pripire, potrivit darului său.

În câteva minute, ospățul nostru de anahoret fu gata.
— Da de apă ce-om face, părințele? Hribii au fost cam sărați și sărătura face sete.

— Apoi este pârâu devale, domnule; mă duc eu acu s-aduc apă numaidecât.

Și fără să mai aștepte vreun răspuns din parte-mi, își și puse comănacul pe cap ș-o porni devale, de-a dreptul prin pădure, cu mâinile goale.

— Ei, părințele, părințele! !… dădui eu să strig; ași! !… călugărul își și mistuise, în desișul depărtat al pădurii, mărunta sa închipuire; iar când, de la capătul privirilor mele, se rupse și se desprinse petecul îngust și cafeniu al spatelor sale, rămăsei nedumerit.

“Da-n ce dracu are s-aducă el apă?… în gură?… în pumni?… mă gândeam eu, rămas în picioare neclintit și uitându-mă țintă spre desișul încâlcit în care se mistuise năluca măruntă și mohorâtă a călugărului meu. Nu cumva să-mi fi făcut șotia călugărul naibii? Mai știi?… Te-i trezi numai că i-a trăsnit prin cap să se tot ducă la Nichit și pe mine să mă lase aici în cât m-a găsit…

Ce să faci? Să te iei după dânsul? Să te-apuci de scotocit prin hălăciuga pădurii o pișcătură de călugăr în floarea umbrelor, care și-ar fi putut tupila, ca o veveriță, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi?”

Pisicuța ridică capul și se opri din mestecat un smoc de iarbă înflorită, ce-i atârna pe jumătate afară din bot…

Când îmi îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuței, zării desprinzându-se treptat, de pe fundul de umbră al pădurii, înfățișarea gheboasă, plecată înainte și cu capul gol a călugărului meu; iar între mâinile-i întinse ducea parcă ceva, cu mare cumpăneală.

Îmi ascuții privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călugărul cu atâta sfințenie și băgare de seamă.

Iar când fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă încredințai, spre marea mea nedumerire, că ținea de o parte și de alta, între degetele-i noduroase și răsfirate ale amânduror mâinilor sale, un soi de tingire de tinichea, mai mult lungă decât largă și plină ochi cu apă…

— Da tingirea asta, îl întrebai eu când fu lângă mine, de unde o găsiși, părințele? Că de-aici ai plecat cu mâinile goale?…

— Da nu-i nici o tingire, domnule.
— Da cum nu-i tingire? Eu o văd că-i tingire ca toate tingirile; atâta numai că-i de tinichea.

— Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comănacul meu; dă, îl mai facem și noi de tablă câteodată; că dă! vine vremea fel de fel; poate că ai câteodată nevoie, prin pădure, ba de-o apă, ba de-o mămăligă, și, dacă n-ai în ce, rabzi mult și bine și de sete, și de foame…

— Mare ți-i minunea ta, Doamne! D-apoi eu nu te-am văzut cu tingirea-n cap, părințele, eu te-am văzut cu comănac ca toate comănacele.

— Așa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbrăcămintea, că doar nu era s-aduc eu apă cu-mbrăcămintea pe dânsul.

— Bine, părințele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată!!…

— Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi.
— Bine, da de ce nu iei sf.-ta în traistă, când pleci la pădure, vreun pahar, vreo tingire ca toate tingirile?

— Da ce să ne mai încărcăm noi cu atâta tarhat, domnule, când ne putem sluji cu comănacul și în loc de tingire, și în loc de pahar? Suntem bătrâni, domnule, și nu putem duce în spate atâta jăchilă.

Logica călugărului îmi închise gura.
— Binecuvântează, părințele, zisei eu, suflând în cruce peste apă și ducând comănacul la gură.

— Binecuvântată fie împărăția Tatălui și a Fiului și a Sf. Duh, amin!…

Băui jumătate de comănac.
— Ei, părințele, ia să plecăm, că-i târziu și zici că schitul e cam departe.

— Cam departe, domnule; da mergeți la schit?
— Merg, părințele, încotro văd cu ochii; și, fiindcă mi te-ai întâmplat sf.-ta în cale, apoi merg și eu la schit; aș putea să stau acolo câteva zile?

— Da cum nu, domnule? Puteți sta și mai mult; puteți sta chiar la mine, dacă vi-i cu voia și vi-ți împăca.

— Da eu mă-mpac cu toată lumea, părințele, și cu sf.-ta simt eu c-o să mă-mpac de minune.

— Apoi bine, domnule; atuncea să plecăm. Călugărul își puse năframa-n traistă și traista la șold, iar eu aruncai șaua pe spatele Pisicuței și-o închingai. Nu băgasem de seamă, dar când luai pe mână frâul Pisicuței și fu să plec, călugărul stătea gata și mă aștepta, cu comănac pe cap ca toate comănacele.

Și nu mai fu cu putință să mi-l închipui, în urmă, pe părintele Ghermănuță decât cu tingirea-n cap; iată pentru ce, cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda și eu cu Pisicuța de dârlogi, fără voie, mă bufnea râsul din când în când.

— Râzi de comănacul meu, domnule, văd eu bine!
— Cam așa, părințele, drept ți-oi spune. Cum naiba să-ți vie în minte sf.-tale să faci comănac din tingire și tingire din comănac! Doar asta nu-i lucru ușor; și, mă rog, egumenul are la știință treaba aceasta?

— D-apoi că egumenul parcă n-are și el tot așa; și parcă ceilalți vreo nouă, câți mai suntem, n-au și ei, toți, tot așa!

— Bine, dar să faci sf.-ta mămăligă în comănac?!!
— Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spurcat; și, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ș-apoi, ce ți-i c-a fi comănacul de tinichea, ce ți-i c-a fi de hârtie sclivisită? Îmbrăcămintea-i totul, domnule. Iacă, îmbracă-te d-ta cu rasă și-ți pune un comănac în cap, și să vedem: are să știe cineva că nu ești călugăr? Tot așa și cu comănacul meu; cine știe că-i tingire?…

— Dacă are pe deasupra îmbrăcămintea darului!… Nu-i așa? zisei eu, întrerupându-i cugetarea.

— D-apoi? Se-nțelege, domnule; îmbrăcămintea-i totul…
— Și darul, nimic?
— Ba a fi el și darul ceva; da parcă darul se vede? Doar darul îi pentru noi, călugării, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comănacul, barba; doar d-ta ești om învățat; n-ai auzit de hoți de codru, care s-au îmbrăcat în straie călugărești, și până nu i-o prins, parc-o știut cineva că-s hoți, ori că nu-s călugări?…

— Doamne, părinte, Doamne! Să te-audă mitropolitul vorbind așa, ce mai gherlă ți-ar trânti și ce mai ascultare ți-ar rândui!…

— D-apoi că D-zeu să mă ierte, domnule… zise călugărul, însoțind această reticență de o mare și parcă izbăvitoare cruce.

Și în acest “D-zeu să mă ierte”, și în această reticență însoțită de o mare și parcă izbăvitoare cruce, cineva ar fi putut citi o întreagă pagină din istoria inedită a sfântului nostru monahism.

Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Niclescu, acel asupra căruia oftigosul călugăr Clement Neculau, profesor de grecește la Academie, trăsese focuri de revolver; dar fie că nu-l nimerise, fie că gloanțele se turtiseră pe paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului și slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decât mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.

— Eu aș socoti, domnule, zise călugărul oprindu-se în drum, să tăiem de-a dreptul devale, că schitu-i cam departe și mă tem c-om înnopta în pădure.

— Să tăiem, părințele, pe unde socoți sfinția-ta; vorba e să ajungem cu lumină la schit.

Călugărul coti la stânga prin desișul fără urmă. Și nu-ți venea să crezi ochilor, când te uitai la părintele Ghermănuță, cu câtă îndemânare șerpuia prin desișul încâlcit al pădurii, cu câtă nesilită ușurință urca și scobora… lăsat pe spate la vale, plecat înainte la deal, părintele Ghermănuță își păstra netulburat centru-i de greutate înlăuntrul bazei sale; și ai fi zis că, în calea lui, suișurile se scoborau și scoborâșurile se suiau, spre a-i face drumul pânză… Și de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste și cafenii, mărunt, subțire și în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit părintele Ghermănuță și s-ar fi mistuit în zarea încâlcită a crengilor, după cum, în văzduhurile amurgului, se mistuie și se topesc unele vedenii de o clipă, întrupate de închipuirea cuprinsă de fiorii pustii ai singurătății… Avea părintele Ghermănuță ceva din firea șopârlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, și ia-i urma, dacă poți, când vrei să-i pui bățul pe coadă… Și eu cred că pădurile au suflet și, în sufletul lor, dragoste de mamă pentru toate vietățile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor; și fiindcă părintele Ghermănuță pășise demult spre starea de vietate a pădurilor, apoi și pădurea cu brazii săi uriași, cu vânăta încremenire a stâncilor sale, cu așternutu-i moale și ruginiu de foi uscate și seci, cu neagra și frageda putrejune a vreascurilor sale, părea cuprinsă de clipa vie a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grăbită și sub pașii mărunți ai părintelui Ghermănuță… Sub mersul său ușor nici vreascurile nu trosneau, și nici așternutul moale și ruginiu de foi uscate și seci nu foșnea sub lunecarea-i cotigită de șopârlă mlădioasă; țesătura deasă a crengilor împânzite păstra totdeauna o spărtură îngustă, prin care părintele Ghermănuță se strecura ca suveica printre ițe; iar când firul subțire și cafeniu al persoanei sale se alătura pe lângă grosimea seculară sau luneca prin dreptul înălțimii amețitoare a vreunui brad încremenit pe temeliile sale, părintele Ghermănuță se mistuia, pentru o clipă, ca sorbit, ca înghițit parcă de trunchiul mohorât al uriașului codrilor… De câte ori nu-l prăpădeam din ochi și de câte ori nu-l vedeam, iarăși, pe părintele Ghermănuță înfiripându-se în zare, ca izvorât, ca răsărit, ca ieșit parcă la lumină, cu comănac și cu rasă cu tot, acum de sub scoarța sură a vreunui fag, acum din trupul ciuntit al vreunei frânturi sau al vreunui crâmpei rămas în picioare, pe urma unui brad răsturnat alăturea de vreme sau de vijelii!…

— Bine, părinte, da stai mai încet, că-i valea mare și eu nu pot scoborî așa de iute cu iapa de dârlogi…

Și biata Pisicuță, zgârcindu-și picioarele de dinapoi, lungindu-și gâtul după frâu și înțepenindu-se pe picioarele întinse de dinainte, luneca de multe ori de-a săniușul pe luciul foilor, ca pe un ghețuș, când valea scobora prea repede.

Părintele Ghermănuță se oprea un minut, mă aștepta și iarăși o pleca la vale… Ai fi zis că se prăpăstuiește în neștire, ca sorbit de adâncimi, și te așteaptă să-l vezi, la fiecare pas, mistuindu-se în umbră ca o vedenie născocită de frigurile închipuirii…

Cu vai-nevoie mă țineam de dânsul cât colea. Puțin mai avea soarele până ce să scapete dincolo de piscurile depărtate și neguroase ale munților din urma noastră, când ieșirăm la limpeziș în valea largă a Nichitului.

Încălecai, spre a mă putea ținea mai aproape de părintele Ghermănuță.

Cât prindeai cu ochii spre răsărit, între munți de o parte și între munți de alta, pârâul Nichitului curgea grăbit și limpede, acum printre fânețe înflorite, acum printre lunci tinere de mesteacăni, de sălcii sau de arini, acum printre prundișuri întinse și sterpe de mozaic cu multe fețe; iar razele soarelui ce cădeau pieziș pe crestele fugătoare ale undelor lui îi dădeau înfățișarea cotigită a unei nesfârșite cordele late de mătase moale, cu schimbătoare sclipiri de aur…

Amurgul începuse a se ridica din adâncuri… iar între piscurile înalte ale munților, ce se răsfățau încă în pulberea de lumină roșiatică a celor din urmă raze ale apusului, văile tupilate întunecau priveliștea, ca atâtea pete imense de umbră viorie… Din adâncimi, din înălțimi, din taina pădurilor, din întunericul codrilor, din văzduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi ale serilor de munte se ridicau treptat a liniște și a odihnă… Și, încet, încet, se strângeau toate și toate adormeau pe rând; și tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de câine, un sunet de talangă, un glas de bucium… Numai pârâul, mânat cu grăbire în calea lui fatală de o putere nevăzută, mai însemna, în amorțirea universală, eterna mișcare a vieții în vinele adormite ale lucrurilor… Departe, foarte departe, la răsăritul din fața noastră, spre gura largă a văii, sclipea încă ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ… era cea de pe urmă rază de lumină, ce cădea rătăcită și pieziș din depărtările apusului pe luciul metalic și înalt al turnului de la biserica schitului; iar când această stea se mistui și se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului… Era luceafărul de seară…

Un sunet prelung și jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră și făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului; și valea largă se umplu, până la marginile de deasupra ale munților săi, de glasul sfânt al rugăciunii și al păcii… Era clopotul schitului, care vestea închinătorilor pustiului ceasul slujbei de seară…

Părintele Ghermănuță se opri din mers în fața răsăritului, își luă smerit, cu toate cele cinci degete răsfirate ale stângii sale, comănacul din cap; iar cu cele trei degete inițiale și împreunate ale dreptei de trei ori însemnă larg, cu trei cruci evlavioase și mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului său; și atingând, după fiecare cruce, pământul cu dosul mâinii de închinare, de trei ori se plecă, în chip de mătanie, în fața atotputernicului și nevăzutului său D-zeu…

Și fața lui slabă și veștedă, și cele două bucle sure și mari de păr împrăștiat ce-i țâșneau pe tâmple de sub comănacu-i parcă prea strâmt, și barba lui căruntă ce se prelingea spre pământ în lungi și plângătoare șuvițe de lână încâlcită, și traista cu ciuperci de la șold, și tingirea-i de tinichea de pe cap învelită cu pâslă, și întreaga lui făptură măruntă și cafenie, ca într-o haină, se îmbrăcă, pentru o clipă, într-un fel de tainică lumină… În extazul scurt al unei rugăciuni ce izvora, în șoapte neauzite și domoale, din buze umilite și păcătoase, întreg sufletul părintelui Ghermănuță, ca o flacără ușoară, se înălța spre treptele tronului Celui Preaînalt… Și aureola sfinților mucenici înfășură, ca într-un fel de strălucire, făptura lui întreagă…

Ce mare și sublim era părintele Ghermănuță!…

Ce mic și netrebnic mă găseam eu față de dânsul… Fără voie, îmi descoperii capul și, în imensitatea deșartă, tăcută și plină de umbră, ca spre rugăciune plecai fruntea mea în fața răsăritului…

Odată cu noaptea sosirăm și noi la schit. Și de n-aș fi fost biruit de oboseală, aș fi avut poate destulă vreme să-mi las și inima, și sufletul să guste farmecul tainic, cu care liniștea sfântă învăluie în noapte acest adăpost al rugăciunii și al păcii, pe care lepădarea de cele lumești l-a îngrădit cu prăpăstii fără de fund și cu codri făr’ de lumină… Și totuși, de la hotarele dinspre răsărit ale pământului adormit, peste adâncurile oarbe ale nopții, geana lunii înflăcărate trimitea lungi raze de lumină mută și rece, care se topeau pe luciul aerian al turnului neclintit… Ai fi zis că, în văzduhuri, mâna Celui atotputernic aprinsese o candelă de străjuire pe un mormânt pustiu și părăsit… De primprejur și din depărtări nehotărâte, umbre negre se desprindeau din noapte în răstimpuri și, lunecând grăbite, se mistuiau pe rând în ușa luminată și larg deschisă a bisericii, după cum, în flacăra unei lumini aprinse în întuneric, năvălesc și se mistuie, orbi, fluturii hipnotizați… Din lăuntrul gol, înalt și sec al bisericii, glasuri, acum prelungi și tremurătoare, acum trunchiate și repezi, porneau spre afară și trezeau văzduhurile târzii și adormite… era ceasul al nouălea, ceasul de seară al sfintei vecernii, care aduna spre rugăciune, în casa Domnului, pe smeriții și credincioșii închinători ai pustiului…

Când părintele Ghermănuță păși din întuneric în fâșia de lumină ce izvora pe ușa larg deschisă a bisericii, se opri pe loc, își întoarse fața spre catapeteasmă, își luă comănacul din cap și, după toate regulile darului său, de trei ori își făcu cruce și de trei ori se înclină, ca spre mătanie, în fața icoanelor sfinte, ce păreau că-l văd și că se uită la el din fundul depărtat al bisericii…

Descălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuță și, până ce să leg, deocamdată, pe Pisicuța de un stâlp al cerdacului, părintele Ghermănuță scotoci nu știu pe unde, găsi și scoase cheia de la ușă, descuie și, când fu să intru și eu înlăuntru, părintele Ghermănuță, după ce-și anină într-un cui din tindă traista cu ciuperci, aprinse o lumânare subțire de ceară galbenă, pe care o lipi de marginea știrbă de deasupra a unui sfeșnic de alamă, tot galben… N-aș putea hotărî cu un singur cuvânt mirosul ce domnește în orice chilie de călugăr; curat a tămâie nu miroase și nici curat a piper negru, ba nici chiar curat a dohot; dar, desigur că miroase curat a toate acestea la un loc!… Și fiindcă părintele Ghermănuță, cu înseși slăbănoagele și muritoarele sale mâini, își clădise chilia din dărâmăturile uscate ale pădurilor lui D-zeu, apoi chilia ieșise cam după măsura măruntă a harnicului ei întemeietor; și dacă intrând trebuia să pleci capul, apoi aceasta nu însemna altceva decât că părintele Ghermănuță îi dăduse ca înălțime întinderea făpturii sale înseși, numai cât cu comănac cu tot; și dacă erai silit să te așezi cam lăturiș spre a-ți strecura grosimea trupului prin îngustimea ușii, apoi aceasta, iarăși, nu însemna altceva decât că tot părintele Ghermănuță luase drept măsură lățimea tot a făpturii sale, numai cât cu mâinile-n șolduri… Drept în față, într-un cui, un șirag de mătănii de os cafeniu; deasupra, o icoană în stil rusesc închipuind Maica Domnului în culori, cu copilul Isus în brațe, și închisă între privazuri late de lemn negru și lustruit, la care păreau a se fi închinat nenumărate neamuri de muște băștinașe, ce văzuseră, pe rând, lumina vieții și întunericul morții sub acoperământul binecuvântat al părintelui Ghermănuță. Între cele două ferești de la stânga, o masă de brad, alb odată, dar mohorât acum de vremuri; și pe masa pe cât de scurtă, pe atâta și de îngustă, un mare ceaslov legat în piele neagră, împodobit la mijloc cu o cruce, iar pe margini cu chenaruri de poleială galbenă; în colțul stâng de lângă ușă, un dulap în canaturi și frate mai mic cu masa păstra poate, sub încuietoare, lucrurile mai ferite ale părintelui Ghermănuță; în colțul din fund și dinspre dreapta, patul cu macat de lăvicer, cuprins deasupra și întocmai pe măsură de o saltea subțire îmbrăcată cu pistră vărgată cu roș; la căpătâi, un cultuc înfățat cu cit, ale cărui flori albastre sau roșii de-abia mai mijeau de sub lustrul problematic, pe care vremea sau poate chiar barba și părul părintelui Ghermănuță îl așternuse peste ele; drept perne de perete, însuși peretele gălbiu și coșcovit; iar între capătul de la picioarele patului și între soba ce se tupila, înghemuită, în colțul din dreapta al chiliei, o ladă de Brașov, cu zugrăveli albastre, roșii sau verzi, care își avea în regulă actul său de vârstă scris cu boia albă, din josul lăcății pântecoase și ruginite, în mari cifre arăbești; cel puțin, veleatul 1793 nu putea să însemne altceva decât mitrica de naștere și de botez a lăzii cu multe zugrăveli a părintelui Ghermănuță. Pe lada acoperită cu o velință, stăteau așezate și frumos păturite straiele mai de zile mari ale părintelui Ghermănuță; iar deasupra, peste straie, străjuia în picioare și neadormit un comănac nou, îmbrăcat cu șiac cafeniu.

— Știi că-mi place grozav chilia sf.-tale, părințele? zisei eu călugărului, care se plecase pe un genunchi și umbla să descuie lăcata de la ladă; mare lucru să nu mă fac și eu călugăr, când oi mai îmbătrâni.

— Să-ți ajute Dumnezeu, domnule; da… dă, vezi dumneata, are și călugăria necazurile și greutățile ei, și n-o poate duce oricine cu toate ale ei.

— Ce necazuri? ce greutăți, părinte? Să te duci la biserică, să te închini, să te rogi lui Dumnezeu… Alte, ce greutăți și necazuri mai poate avea călugăria?

— Așa-i, domnule, așa-i; da… dă, are și ea necazurile și greutățile ei, mai afirmă încă o dată părintele Ghermănuță, scoțând din ladă un ogheal aproape nou de buhur roș și punându-l pe capătul despre ladă al patului; că, dă, urmă el, mai scoțând și o pernă îmbrăcată tot cu cit înflorit și punând-o peste ogheal, și călugării sunt oameni… Când se despart de lume, parcă-și lasă ei în lume toate păcatele lor, după cuvântul evanghelistului? Nu, domnule! Mai aduc dintr-însele și la călugărie. Dă… suntem și noi oameni, încheie călugărul încuind lăcata și punând cheia sub velință.

Puse perna la căpătâi, cultucul mai deoparte, desfăcu și întinse oghealul pe pat și așternutul fu gata.

— Da cu iapa ce-om face, părințele?
— N-aveți grijă, domnule, regulăm noi toate, acu. Și ieșind afară, se întoarse peste câteva minute cu toată jăchila Pisicuței în brațe și-o puse jos în tindă, mai deoparte.

Peste alte câteva minute, Pisicuța se găsea frumos și liniștit încvartirată pentru noapte sub un mic șopron de scânduri, legată de un țăruș bătut în pământ și cu o sarcină zdravănă de iarbă proaspătă dinainte, adusă de părintele Ghermănuță, el știe de unde.

— Da poate va fi și dumneavoastră foame, zise el, după ce ne întoarserăm din șopron în chilie, dacă-ți vrea, s-a găsi și pentru dumneavoastră ceva.

— Fiindcă sunt în gazdă la sfinția-ta, părințele, apoi vreau tot ce vrei și sfinția-ta; chiar mâncare dac-ar fi.

Luă iute ceaslovul de pe masă și-l rezemă în picioare pe fereastră, descuie tot iute dulapul cel mic în canaturi, și într-o clipă masa fu gata; câteva foi late și rotunde de podbal cu zglăvoace și boișteni uscați pe vatră, câteva măsline străvechi pe fundul unei farfurii cu margini albastre și crețe; în fundul unei străchini smălțuite, câțiva hribi cu untdelemn, oțet și usturoi; mai deoparte, felii de pere și de mere uscate la soare, cu câteva nuci printre ele; nelipsita pâine cu gingini pe amândouă părțile, dar fără furnicile și fărmăturile albe de hribi reglementare; iar în mijlocul tuturor și mai răsărit decât toate, se înălța, cu oarecare conștiință despre însemnătatea sa, șipul cu rachiu.

— Apoi bine-am găsit, părințele, noroc și bucurie să dea Dumnezeu! Binecuvântează! zisei eu, făcându-mi cruce și punând la gură sticla cu rachiu.

Și până ce părintele Ghermănuță să-și facă și el cruce și să rostească binecuvântarea cerută de împrejurare, aproape un sfert din sticla cu rachiu se și mistui sfârâind în adâncurile bântuite de secetă ale gâtului meu… Era un rachiu dumnezeiesc!…

— Să știi, părinte Ghermănuță, că hotărât, mă fac călugăr când oi mai îmbătrâni, zisei eu cu încredințare, întinzându-i sticla cu rachiu.

— Dă, domnule, să-ți ajute Cel-de-Sus, răspunse el, ducând sticla la gură; da… încheie părintele Ghermănuță, luând sticla de la gură și ștergându-și în două părți mustețile-i încâlcite cu mâneca cenușie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, are și călugăria necazurile și neajunsurile ei…

— Eeee!… Apoi asta-i chiar fățărie, părinte Ghermănuță… Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglăvoace și, mai ales, cu asemenea salată de hribi, ce mai vorbești sfinția-ta de necazuri și de neajunsuri? Da se vede c-așa-i făcut omul, să cârtească totdeauna și să nu mai fie mulțumit niciodată…

— Așa-i, domnule, da vezi d-ta, zglăvoacele trebuie să le prinzi de prin baltă, hribii să-i aduci de la pădure, usturoiul să-l sameni și celelalte să le cumperi… și când n-ai cu ce?… Ia, vai de capul nostru, cum mai trăim și noi; chipurile, avem și noi câte trei lei, o litră de brânză, o sângeacă de rachiu și 25 dramuri de untdelemn la luna și câte-o pâine la săptămâna; d-apoi cu atâta ce poate să facă un om?… să moară ori să trăiască?…

— Au doară nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, zice evanghelistul, părinte Ghermănuță; de ce, prin urmare, n-ar posti un călugăr măcar patruzeci de zile pe lună, după pilda Mântuitorului și Dumnezeului nostru Isus Hristos în deșert, fără ca, cu toate acestea, să poată fi ispitit de Satana?

Și fiindcă boiștenii și zglăvoacele, cu podbal cu tot, erau prea sărate și-mi făcuseră sete, îmi mai astâmpărai gâtul cu o dușcă de rachiu… Era un rachiu dumnezeiesc!…

Și, iarăși, fiindcă nucile uscate, pe care părintele Ghermănuță le strica și le mânca miezul cu o îndemânare de veveriță, se vede că iarăși făceau sete, apoi și părintele Ghermănuță îi mai trase și el un gât zdravăn tot de rachiu.

— Apoi, vezi d-ta, domnule, răspunse el într-un târziu, ștergându-și în două părți mustețile-i încâlcite cu mâneca cenușie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, pe vremea aceea se făceau minuni, și sfinții apostoli și mucenici le arătau oamenilor calea cea dreaptă, și oamenii erau buni și drepți, nu ca astăzi, zavistnici, pizmătariți, clevetitori, hrăpăreți, răi și cârtitori…

— Și, îl întrerupsei eu, urmărindu-i mai departe reflexiunea sa biblică, se săturau noroadele cu cinci pâini și doi pești pe malurile Ghenesaretului, și tot mai rămâneau douăsprezece coșuri de fărâmături; și leproșii se lecuiau în scăldătoarea oilor, și schivnicii se mulțumeau cu lăcustele fripte, pe care le vânau de prin nisipurile arzătoare ale Iordanului, și păzitoarele de capre de prin văile Chedronului năzuiau la treapta de sfinte mucenițe…

Și cine știe unde s-ar fi oprit avântul meu biblic, spre lauda sfintelor vremuri, dacă părintele Ghermănuță, căruia începuse a-i sticli ochii și a i se înroși vârful nasului, nu m-ar fi întrerupt…

— Că bine mai știi, domnule, cele bisericești; parcă le zici de pe carte.

— Apoi, de-a puterea-hi, părințele, sunt și eu oleacă de dascăl în oraș, zisei eu, mândru oarecum de treapta la care eu însumi mă înălțam.

— La care biserică, domnule?
— La Sfântul Ioan Domnesc; știi… la biserica din deal…
— Ei, ei! știu; unde-i și părintele Ghiță și popa David…
— Da, da! sunt chiar oleacă de cimotie și cu popa David și cu părintele Ghiță.

— Ce mai preoți de ispravă, domnule! Parcă-s niște vlădici, așa giubele de mătasă blănite cu samur au pe dânșii! !…

— Ba încă și ce antereie de cutnie, ca acelea.
— Ș-apoi se poartă încinși cu colane de catifea cu paftale de argint suflate cu aur; mă rog, curat niște vlădici; doar i-am văzut eu.

Și-i mai traserăm câte un gât de rachiu…
— Da potcapice! Ai văzut ce potcapice au, părinte Ghermănuță?

— De castor de cel bun și cu lustru pe dânsele de strălucesc la soare de parc-ar fi unse… Și cu cruce amândoi…

— Apoi se-nțelege, dacă-s amândoi stavrofori!…
— Da barba popii David? Ce mai barbă, domnule! leit sfântul Neculai…

Și părintele Ghermănuță îi mai trase un gât de rachiu, fără să mă mai poftească și pe mine și fără ca, de astă dată, să-și mai șteargă mustețile în două părți cu mâneca cenușie a antereului său de lăstrică.

— Barba părintelui Ghiță, urmă el, nu-mi place; îi prea scurtă și spârlichetă, ș-apoi rară, de i se vede pielea prin ea; nu-i vorbă că nici nasul popii David nu-mi place, fiindcă-i cârn; nasul părintelui Ghiță-i mai frumos… Da nu mai guști oleacă? zise el, întinzându-mi sticla cu rachiu; gustă, dascăle, că doar aista-i rachiu călugăresc, nu bulearcă de care beți voi pe la târg; bea cât vrei, că doar mai am; nu s-o-ncheiet lumea-n sticla asta.

Pusei sticla la gură și gustai.
— Strașnic rachiu, părințele, strașnic rachiu, zisei eu, dregându-mi glasul și punând sticla pe masă.

Și pentru ca să se încredințeze de adevărul ziselor mele, mai trase și el o dușcă; apoi, punând sticla în zarea lumânării, se uită prin ea lung și tăcut; apoi, dându-i o tiflă:

— Na!… că nu mai ești bună de nimic!…
— Deșertăciunea deșertăciunilor; toate sunt deșertăciune pe lumea asta, părinte Ghermănuță; da ce ți-a făcut biata sticlă de-i dai cu tifla?

— Na! zise el mai dându-i o tiflă; păcătoaso și mangosito! Da așa te-am învățat eu să fii? îîî!… pârlita dracului! din roșie și frumoasă ce erai, te-ai făcut galbenă și oftigoasă… ptiu!…

— D-apoi că doar sfinția-ta ai oftigit-o; de ce ocărăști degeaba biata sticlă?

Și ieșind iute cu dânsa afară din chilie, îl auzii descuind ceva, încuind ceva, și iute se întoarse cu ea plină…

— C-apoi eu i-s doftoru, măi dascăle; ce credea ea, mangosita, c-are să-mi zacă de oftigă pe masă?… Trage-i, dascăle, c-aista-i proaspăt.

Pusei sticla la gură și mă prefăcui că-i trag; dar părintele Ghermănuță îi trase cu toată inima.

— Da tu, mă dascăle, ce hram ai la biserica lui Sfântu Ioan Domnesc, din deal, unde-i — îl întrerupse un sughiț — unde-i… cum îi cheamă? spune, dascăle… cel cu… — alt sughiț — crucea și paftalele?…

— Popa David…
— Cel — scuipă spre stânga — cu barba spârlichetă?
— Da, cel cu barba spârlichetă…
— Da — alt sughiț — cel cu potcap și cu na… has?…
— Părintele Ghiță…
— Nu, mă da… hascale… cel cu nasul cî… hârn.
— Apoi popa Ghiță, cel cu barba ca sf. Neculai. Sticla cu rachiu începuse a da iar în oftigă…
— Da tu la ce strană cî… hânți la Sf. Ioan din deal? Și cu dreapta-i molatică, greoaie și fără cumpăneală, arătă, vag și cam cruciș cu înălțimea nasului său, spre un deal închipuit.

— D-apoi că doar eu nu-s la strană; eu îs cu lumânările, cu clopotele, cu măturatul bisericii…

— Da ison știi tu să ții, mă… hă?
— Ei! Așa, oleacă de ison!… Și, de unde nici nu mă așteptam, numai unde nu mi se răstoarnă părintele Ghermănuță pe speteaza scaunului, unde nu-și drege glasul și-și netezește barba, unde nu-și înfige ochii săi albaștri, mici și scânteietori, în podele și unde nu începe:

— “Dooooaaa-goagoagoa-hoahoa-mneeee-ghee-gheeee-heee…” Da ține, mă da… hascale, isonu…

— Năăăăăă…
— “Strriiii-gaaa-haaa-gaaa-taaaam căăăgăăă-trăăă tiii-ghii-ghiihii-hiii-neee-gheeee…” Mai sus, da… has-căle…

— Năăăăăă… și țineam isonul mai jos.
— “Aaaaa-gaaagaaa-haaahaa-uuuu-huuuziiii-măăă-găăă-găgă doaoaoa-goaoa-hoahoa-mneeee-ghee-ghe-he-hehee…” Mai jos isonu, da… hascăle.

— Năăăăă… Și țineam isonul mai sus.
— “Șiiii-ghiiii măă-hăăhhă miiiiluuu-eeee-ghe-ghe-heheee șteeee-gheee-heeee…”

— Da strașnic ghers, părinte Ghermănuță! Halal de organ!… Așa mai înțeleg și eu!…

Un glas ascuțit de oțel atârnat în sec țipă scurt, de afară, sub lovitura repede și fără de veste a unui ciocan metalic…

— Toacă, părinte Ghermănuță…
— Toa… toa-hoaoa-hoacă de polo… po… po looo looo… ploo… hoșniță! las’ să toa… hoace!…

Voia, adică, părintele Ghermănuță să spună că toacă de polunoșniță.

La răstimpuri, și deopotrivă de depărtate, același glas de oțel atârnat în sec de trei ori țipă de afară sub lovitura de trei ori repetată a aceluiași ciocan…

O puternică și nevăzută suflare, venită parcă din depărtări misterioase, trecu pe fața descompusă a părintelui Ghermănuță, și roșața vânătă ce-o acoperea se mistui sub vălul palid al unei smerenii ce cuprinse chipul lui întreg; și, în întreaga lui făptură, o luptă uriașă ai fi zis că s-a încins între înger și demon. Dădu să-și facă cruce și de-abia izbuti să îngăimeze și să țese, cu dreapta-i neputincioasă, pe fața trupului său, chipul stâlcit al unei cruci…

Gemu ca un taur… Apoi, pe o gamă fantastică și cu iuțeala unei grindini metalice, un fel de melodie, alcătuită din notele cele mai de sus ale scării muzicale, începu a izvorî în grupe meșteșugite de țipete ascuțite, sub loviturile aceluiași ciocan pe oțelul atârnat în sec…

Părintele Ghermănuță dădu să se scoale și rămase pe loc… Capul îi căzu pe piept… ai fi zis că se roagă în gând…

Încă trei lovituri obosite, și glasul de oțel al toacei se stinse în noapte…

Părintele Ghermănuță ridică încet capul și cu ochi stinși se uită rătăcit în toate părțile… se apucă cu o mână de speteaza scaunului, cu alta de colțul mesei și stătu un moment… plănuia ceva… Apoi, fără veste, cu opintire deznădăjduită, se sculă în picioare, răsturnând scaunul; se cumpăni un minut, sprijinindu-se cu stânga de colțul mesei… apoi își făcu vânt și, cu un pas uriaș, ca pentru dânsul, se repezi spre ladă… s-ar fi sfărâmat de nu-l prindeam în zbor… Făcui ce putui: îl luai în brațe ca pe un copil și îl culcai pe lada prea lungă pentru el; luai straiele frumos păturite și le pusei pe dulap, iar sub cap îi vârâi cultucul cel mic de cit lustruit, și, în mai puțin decât s-ar spune, lada începu să se cutremure sub horăitul cu multe gorgoane, izvorât din organul puternic al părintelui Ghermănuță…

Adâncurile tăcute și largi ale miezului de noapte se umplură deodată de glasul jalnic și prelung al clopotului…

“Vivos voco”… 1

Și călugării, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în ușa luminată și larg deschisă a bisericii…

“Mortuos plango” 2

Și părintele Ghermănuță dormea dus pe lada de Brașov…

“Fulgura frango” 3 “Pe vii îi chem”… “Pe morți îi plâng”. “Fulgere frâng”.

Și horăitul de tunet al părintelui Ghermănuță era parcă sfărâmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului…

Ce mic și netrebnic era părintele Ghermănuță! !… Nu-i vorbă, că lucru tocmai mare nici eu nu eram! Când și cum, n-aș putea spune, destul că mă trezii culcat în pat, și vârât sub oghealul de buhur roș al părintelui Ghermănuță, cu capul pe perna îmbrăcată cu cit înflorit… Suflasem în lumânare… Adormii.

Nu știu hotărât dacă și în timpul somnului ținusem sau nu ison părintelui Ghermănuță, căci totul trecu in ictu oculi , după cum toate trec, când se nimicește conștiința vieții reale.

Mă trezii cu soarele sus și cu părintele Ghermănuță nicăieri; iar în locul unde dormise el, pe lada de Brașov, straiele lui mai de zile mari stăteau așezate și frumos păturite, având deasupra lor, spre străjuire, nelipsitul comănac nou îmbrăcat cu șiac cafeniu.

Cea întâi vizită pe care o făcui, ieșind din chilie, fu la Pisicuța sub șopron. Când îmi simți pasul, întoarse capul și se uită la mine cu toată bunătatea inteligentă a ochilor săi negri și mari.

Părintele Ghermănuță avuse grijă, de mânecate, să-i pună dinainte un alt maldac de iarbă proaspătă și înflorită.

Pe o portiță de dindos, ieșii în grădinile largi ale schitului. Din vale și până-n zare, cât puteai prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costișei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brâu în sus, din fânațul înalt și înflorit; iar frunzișul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-nchisă, se clătina domol în aerul limpede și larg, sub adierile ușoare și nevăzute ale unui vânt de răsărit; sub mângâierile acelorași adieri, fânațul adânc se mlădia în valuri molatice, cu scânteieri de rouă aprinsă în lumină de soare… Glasul sec al ierburilor trezite de vânturi umplea depărtările, și fluturi rari, albaștri sau galbeni, ca atâția fulgi de cer sau de lumină, însuflețeau văzduhurile cu zborul lor nestatornic… Într-o clipă.

Cu greu, dar totuși urcai, ca înot, prin această mare adâncă de flori, până pe sprânceana înaltă și arcuită a colinei. În fund, departe spre apus, munții peste care călcasem se desfășurau până dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfiteatru frământat parcă de valuri uriașe, peste a căror întindere viorie răsăritul aruncase un văl străveziu și fin, țesut din raze subțiri de soare… Jos, în vale, schitul se tupilă după dese și înalte pâlcuri de verdeață și, numai prin rariștea frunzișului mișcător, albeața curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiș, până la mine; iar în deșertul cerului, crucea singuratică a turnului bisericii se înălța neclintită, ca o stea scânteietoare tăiată pe un fund de azur… Spre dreapta, din văile umbroase ale munților Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălțau spre văzduhuri și-și topeau în aer creștetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală, aprinsă de natură pe altarele sale pentru Atotputernicul său Ziditor!… O fâșie cotigită și lungă fără sfârșit de aburi străvezii și albi însemna, din apus spre răsărit, cursul fără odihnă al Nichitului, și numai sclipiri scurte și fugătoare de lumină vie mai vădeau până la mine lunecarea lui grăbită și fatală… Și peste toată această încremenire strălucită și imensă, ca peste întâile ape ale Creațiunii, un singur spirit mai plutea… era spiritul meu… Și în sânul acestei firi răsărite ca sub puternicul “Fiat” al lui Dumnezeu, o singură inimă mai bătea… era inima mea!… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Venisem la schit cu hotărârea să stau câteva zile, fără să pun la socoteală firea mea nestatornică și iubitoare de pribegie… Și când îmi aruncam ochii spre negurile munților din miazăzi și când închipuirea mea străbătea în taina lor adâncă și liniștită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea ființă se subție, ca suptă de o gură nevăzută, și că nu rămânea din ea decât ceva sec și neînsuflețit. Niciodată n-am simțit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decât atunci când am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului și a singurătății…

A doua zi dimineață, odată cu zorile, legănat de eterna gebea a Pisicuței, mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munților din miazăzi.