Adagio, scherzo, rondo

În lume există locuri în care ți se întîmplă totul. Același loc în care spațiul complotează să te aducă de fiecare dată pentru a-ți arăta desăvârșirea timpului, fenomen care previne ca toate să ți se întîmple deodată.

De aceea te lasă să respiri apoi te aduce iarăși acolo și dă cu tine de pământ pentru a te ridica după aceea la ceruri, un du-te vino vertical din care tu înțelegi cât de mare e alcătuirea, din care înțelegi că de fapt plutești și te învârți cu o viteză amețitoare și numai gravitația, o forță slabă, îți oferă iluzia stabilității într-o existență care de fapt se cheamă zbor.

Acel loc poate fi etajul șapte al unui bloc despre care nimic, despre care niciun semn, despre care nicio presimțire – până în momentul concret al atingerii stării critice a tuturor lucrurilor, moment în care începi să experimentezi atemporalitatea și senzația că acum într-adevăr toate se întîmplă simultan ca o cascadă.

Uite, îi vei spune celuilalt întinzându-i palma în care ții secunda aceea: exact acum, dar exact acum între noi doi se petrec toate etapele alchimice din Magnum opus, tot acum pisica aceasta toarce, cafeaua fierbe singură, puțin mai departe un copac înmugurește, puțin mai departe doi atomi de hidrogen se unesc într-unul de heliu iar tu le primești pe obraz lumina rezultată, puțin mai departe o stea explodează ca un ochi și alta se naște ca un înger. Și toate se întîmplă din lumină, ca și tine care te întîmpli din lumină. Pe unul din noi îl cheamă de fapt Citrinitas.

Apoi secunda se destramă, timpul începe iarăși să curgă monoton, tu vei trece poate pe sub copacul care înmugurește, eu pe sub steaua care explodează, pisica o să rămînă la etajul șapte să toarcă, alte stele se vor naște îngeri, aceeași lumină, aceeași spirală, același zbor amețitor, același vertij, până când stelele, tu, eu, copacul și pisica vom exista din nou în același loc în care se întîmplă totul și timpul va curge iarăși altfel, vijelios, ca o cascadă.