Fericire de aprilie
Am venit doar să scriu că sunt fericit. Acum o să mă întorc la bucătărie unde feliile mi-au sărit demult din prăjitor.
De unde venim noi, tată
Din după amiaza ultimului imperiu al lui Marduk, i-am spus. Atunci te-am găsit, când a căzut Babilonul, când a ars Nipurul, Ur și Urukul.
Listă cu lucruri de făcut
oamenii să râdă înfundat, să mă arate cu degetul, să strige măscări, în fine, treaba lor. (important e să creadă toți că sunt cel mai sănătos clovn din oraș)
Gânduri în Constanța
Niciodată nu m-am simțit mai liber decât atunci când nu am mai avut nimic. M-am trezit cu gândul acesta, cu care am fost de acord inițial, în vreme ce mă spălam pe dinți. Apoi, treptat, sorbind din cafeaua proaspătă, am decis că există nuanțe.
Descompunerea durerii
chipul meu alb care mă privește lung și copilul care mă întreabă de ce cădem, tati? iar eu încerc să îi explic că în universul acesta nu există nici zbor nici cădere ci numai și numai mișcare.
Hic sunt leones
Mă îmbrățișez cu diminețile reci cu dumnezeii mei citadini de cafea solubilă cu vindecare cu certitudini cu rutine noi cu scaunele goale din 331 la ora nouă
Singurătatea scarabeului de sticlă
căci aceasta este casa timpului nesfârșit în care mă cobor de fiecare dată când aud piatra gemând, pentru a repara secundele, pe mine, totul.
Fragment din al cincisprezecelea caiet. Constanța
Uneori, viața se odihnește. Omul împreună cu ea, cu fața rezemată în palme pe pervazul unei garsoniere pe bulevardul Mamaia din Constanța.
Fragment
am văzut asta în ochii tăi, în inima mea, în sufletul tatălui tău pe care l-am zărit alături de ea, te iubesc
Murmansk
Ah, Murmanskul cu blocurile sale de beton și cerurile veșnic gri, Murmanskul cu oamenii îmbrăcați gros la mijlocul lui august.
Primele săptămâni în Constanța
Am zâmbit pentru că realizez, acum, că cea mai adâncă fantasmă este de a înțelege și de a fi înțeles. Gol sau nu, cu buzele pe o cană de cafea sau apăsate pe pubisul tău, cu limba peste clitorisul tău sau căznind vreo consoană în ubîhă, cecenă sau vreun dialect obscur din Caucaz, nu îmi doresc decât înțelegerea. Cunoașterea profundă a spațiului tău intim numit sine.
Biserică, dumnezeu, cal
ochii mei luminoși, de dumnezeu tânăr, ar arde bisericile trimițând stoluri de păuni călări pe cai albi, pravoslavnicii ar murmura înfricoșați în bărbi „doamne ferește, doamne ferește” iar eu le-aș spune, cu ochii la gardul bisericii din Tbilisi, că nu sunt aici ca să feresc, ci să împlinesc.