Viețul șantierului meu

| | Ce scriu, Proza

Se ia o placă de oțel reșițean, apoi se lasă undeva lângă Mangalia să prindă rugină pe la colțuri.
Nu multă, ci numai așa, cât să zică lumea uite ce vechi e fierul acesta.

Zilele mele – câte or fi rămas – se vor cere decupate din material. Viața, ca un maistru, are grijă de lucrare și va trimite acolo un meșter pe care îl cheamă Vieț. El este îmbrăcat în salopetă albastră, cu un buzunar mare pe piept și obligatoriu poartă bască. Dacă nu există bască, se va folosi o șapcă murdară pentru acoperirea creștetului și tâmplelor asudate ale Viețului.

Lui i se vor lăsa la îndemână unelte trebuincioase precum dălțile, pilele, barosul, lampa cu acetilenă, diferite polizoare și alte scule așchietoare.

Nu ne mai rămâne acum nimic de făcut decât să așteptăm. În fiecare zi, o formă nouă va răsări din oțel. Uneori cu dalta și multe, multe lovituri de ciocan. Atunci se cheamă că este o perioadă mai grea. Alteori, meșterul va fluiera privind cum strungul mușcă metalul ca pe o pâine iar eu, liniștit, mă voi mira plimbându-mă cu mâinile la spate că ce bine îmi merg toate și uite cum se leagă, domnule, întâmplările în viață.

Zilele trec pe acest șantier, meșterul muncește iar viața mea prinde formă.

La urmă, meșterul își va da ochelarii jos de pe nas, se va șterge cu mâneca pe frunte și va ofta. Gata. Placa de oțel reșițean s-a terminat. În locul ei a răsărit un vapor.

Pe atunci, voi fi înțeles că despre asta e vorba, despre un vapor. El va ieși în larg, meșterul se va duce la altă lucrare iar eu, gol ca un prunc, voi merge să dau noroc cu un pescar pe dig. Mă va invita să iau loc lângă el și vom privi amândoi cum nava se pierde în zare, pe necuprinsa apă a tuturor celor ce au fost.

Gata.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.