Via Aurelia

| | Ce scriu, Proza

Niciodată Roma nu primise un om cu atâta căldură.

Poate pentru că el, omul, era într-adevăr al Romei și asta o știau amândoi.

O știa și ea, fata cu sandale albe care se strecura acum pe trotuarul îngust de pe Via Aurelia, fără să știe de ce pe aici și unde duce această stradă. O știa, desigur, și cetatea numită de unii eternă, cea care acum o absorbea prin străzile întortocheate așa cum leandrul își trage apa ascunsă în pietrele de pe malul drept al Tibrului.

Iar ea, Didia Clara, cu adevărat se simțea astăzi o picătură limpede și fierbinte.

Nu neapărat din pricina setei care o chinuia, nici a căldurii care îi umezea fruntea, pieptul și umerii goi. Acestea aveau să fie trecătoare, se gândea, așa cum trecătoare erau și mașinile care claxonau deranjant și pe care le lăsase în urmă când intrase în sfârșit pe Via del Casale din San Pio. Aici, zidul de piatră care mărginea Ospizio Margherita di Savoia era rece și și-l închipuia bătrân și înțelept, cu pinii care îl păzeau din loc în loc ca o umbrelă.

Știa că e rece, îi simțise atingerea pentru că mersese cu vârful degetelor mângâindu-i pietrele ieșite la iveală de sub tencuiala căzută cine știe de când.

Îl cunoștea. Nu pe el, un zid ca toate zidurile și nici măcar la fel de îngrijit ca altele din Roma. Ci ceea ce o chema din interiorul pietrelor pe care le mângâiase. Își simțea inima grea și fruntea apăsată.

Didia Clara s-a rezemat de zid, l-a cuprins cu brațele goale, și-a așezat obrazul pe el și a plans. Plângea tot ceea ce a fost odată.

inima

A fost odată o cetate mai vie decât lumea întinsă, mai strălucitoare decât aurul faraonilor și mai gălăgioasă decât o mie de oști barbare. Fiii și fiicele ei au iubit-o nu pentru piatra din care era făcută. Nici pentru aurul care împodobea statuile. Nici pentru faima sau pentru virtuțile ei. Au iubit-o pentru ce era de fapt: o parte din inima lor.

O parte care nu se pierde, ci care se transmite din neam în neam chiar dacă, în trecut, dintr-un imperiu de aur ea începuse a se transforma într-unul din fier și din rugină, așa cum spun istoricii.

O parte ca de piatră care nu se pierde, doar se uită.

Aurul e trecător, precum mașinile pe Via Aurelia. Rămâne piatra, rămâne apa și, chiar dacă aceasta din urmă se varsă în mare împreună cu Tibrul sau se ridică la cer, se va întoarce în cele din urmă aici, acasă, sub forma unei lacrimi.

Fata încălțată cu sandale albe plânge la umbra pinilor. Nu poți să pierzi ceea ce ești, chiar dacă uneori mai uiți și te mai uiți pe tine. Piatra rămâne în inima ta, poate de aceea o simți grea câteodată.

Și știi ce, părea că îi șoptește însăși Roma fetei sprijinite de zid. Eu am răbdare, zice. Chiar dacă nu veneai, chiar dacă nu aflai azi că ești a mea, a Romei, pietrele mele ar fi rămas în tine. În tine și în inima fetiței tale și a tuturor celor ce se vor naște o mie de ani câte o mie. Eu am răbdare: până la urmă, una din fiicele mele s-ar fi întors acasă.

Și ar fi plâns aici iar cetatea s-ar fi trezit pentru o clipă de lacrimile ei. O clipă cât cetatea eternă.

Bine ai venit acasă, Didia Clara.

via-aurelia

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.