Unde se duc oamenii, când se duc

| | Opinii

unde-se-duc-oamenii-cand-se-duc

Tocmai ce am citit un dialog între jurnalistul Vlad Mixich şi preotul Daniil Iacşa, pe tema expoziţiei de corpuri umane plastinate.

Am reţinut aşa:

Vlad Mixich: Astăzi, când nu mai suntem la începuturile creştine, vizitarea expoziţiei de la Antipa poate îndemna la un alt fel de meditaţie: prin cunoaştere şi înţelegere. Căci ce altceva este carnea omului, dacă nu materia prima a creaţiei?

Daniil Iacşa: Da, la Antipa trupul uman este desacralizat, ceea ce se pare că nu mai înseamnă un scandal, dar nu știu dacă răspunsul la trupul-tabu – așa cum pare el în religiile tradiționale – este trupul-fetiș (…) Ce am pierdut cu toții atunci când i-am ascuns pe copiii noștri de imaginea sicriului bunicilor lor prohodiți cu bocete și fum de tămâie și ce am câștigat atunci când le-am arătat trupurile expuse la Antipa? Unde se duc oamenii, mami, când mor? Dar oamenii aceștia plastinați, de unde vin și unde se vor duce?

Ieri, m-am uitat cu Mihai şi Maria la Regele Leu. După scena în care Simba îl vede pe tatăl său, Mufasa, în propria imagine reflectată în apă, a trebuit să îi explic lui Mihai ce înseamnă „el trăieşte în tine”.

„Adică, după ce o să mori tu?”, mă întreabă. Da, zic. O să trăiesc prin voi.

Filmul a continuat, scena a trecut, pe moment discuţia a rămas în acest stadiu, deşi, din expresia feţei, mi-am dat seama că avea mai multe întrebări de pus şi că subiectul e de abia la început.

Pentru mine, momentul a născut o nouă întrebare despre om. Despre mine.

Am scris mai demult un material despre etichete, nu cred că e aici pe site. Pe scurt, vorbeam despre cum oamenii sunt „contribuabili” pentru Fisc, „enoriaşi” pentru Biserică, „pacienţi” pentru medici şi aşa mai departe. La sfârşit, ei nu mai sunt nici oameni şi nici măcar etichete. Sunt morţi, răposaţi, cadavre.

Îmi aduc aminte cum spaţiul bunicii mele a retrogradat în câteva ore de la categoria „camera lui mamaie” la cel de „la moarta în cameră”, după discuţiile surprinse între câteva rude participante la ritualul de priveghi şi înmormântare.

Deci, despre ce sacralitate a corpului uman vorbim? Că îl vedem azi viu şi vesel şi mâine alb la faţă şi cu vată în nas, cum e? Să încercăm câteva atribute ale cadavrului.

  • Corpul uman al celui decedat este trist pentru cei apropiaţi- o amintire a imaginii vii a celui decedat.
  • Este respingător – în lipsa unor tehnici speciale, precum cea de plastinare, procesele fiziologice de degradare încep la doar câteva ore de la deces.
  • Corpul uman al celui decedat este înfricoşător – într-o zi, ştim că vom fi la fel.

Despre asta vorbeşte şeic Khalid Yassin. „Când aţi fost ultima dată la o înmormântare, oamenii ce făceau? Dansau, spuneau glume? Nu! Erau trişti! Pentru că fiecare persoană care intra în acea cameră se gândea: într-o zi, acolo voi fi eu.”

În cartea asta, Martin Meredith descrie ceea ce pare a fi ritualul morţii la elefanţi. Sunt singura specie cunoscută de mamifere, în afară de om, care practică ritualuri specifice în preajma morţilor.

The entire family of a dead matriarch, including her young calf, were all gently touching her body with their trunks, trying to lift her. The elephant herd were all rumbling loudly. The calf was observed to be weeping and made sounds that sounded like a scream, but then the entire herd fell incredibly silent. They then began to throw leaves and dirt over the body and broke off tree branches to cover her.

Unde se duc oamenii, când se duc

Şi acum, întrebarea mea. Cum e mai bine? Să le dai ocazia „elefanţilor” din jurul tău să te observe, să îşi practice ritualul pe seama ta, să se îngrozească, să se înfricoşeze, să se înfioare, să îşi contemple viitorul (deşi „seama ta” în acel moment nu te mai reprezintă ca individ decât sub forma unei rămăşiţe trecătoare), sau să îi laşi şi să te îndrepţi, de viu, către un mitic cimitir al elefanţilor?

În felul acesta, ultima lor amintire despre tine va fi cea a celui viu, capabil să aleagă, capabil să discearnă şi să ia decizii, inclusiv în privinţa propriei sale treceri în nefiinţă.

În felul acesta, zic, ritualul lor nu va mai exista în forma în care principalul obiect implicat va fi corpul tău. Sigur, vor avea de ales între tablouri, fotografii, obiecte personale, dar nu vor avea corpul.

Să fie asta adevărata sacralizare? Pentru că indiferent ce spun dogmele, înmormântarea, astăzi, la români, este tot un fel de expoziţie, cu intrare liberă şi public restrâns. Corpul nu este plastinat, e adevărat, ci îmbrăcat în costum.

Trecerea de la stadiul de individ la cel de corp este o decizie care nu ne aparţine. Nu ştim când se va întâmpla, iar ce se întâmplă mai departe cu atât mai puţin avem putinţa să controlăm.

Există, însă, cazuri în care oamenii au posibilitatea să aleagă. Ce faci când afli că suferi de o boală incurabilă? Te stingi, încet, în faţa lor, ca un fluture în flacăra lumânării? Ceri ajutorul semenilor, faci orice, speri? Sau pleci, de unul singur, spre nicăieri? Spre a-i proteja pe cei din jur de suferinţă şi durere?

Moartea este un moment atât de intim încât nu ar trebui împărtăşit ci trăit pe îndelete, departe de ritualuri şi de durerea pe care o va lăsa în urmă dispariţia ta. Dacă dispariţia este inevitabilă, măcar modul în care se petrece să fie unul demn.

Lui Mihai şi Mariei le-aş explica aşa dispariţia mea: vă iubesc prea mult ca să vă fac să treceţi prin asta – spitale, griji. Imaginaţi-vă că am plecat la mare, unde îmi petrec concediul pentru o perioadă lungă de timp. Cam aşa, cât o eternitate :)


Acum câţiva ani, mama a găsit în faţa uşii un buchet de flori. După aceea, a primit un telefon. Era bărbatul de care se despărţise cu decenii în urmă. Era foarte bolnav, dar a ţinut să îşi ia rămas bun de la cei dragi, inclusiv de la ea. A venit să îi lase florile, dar nu a acceptat să o vadă, pentru că a vrut ca ea să îl ţină minte pe cel de atunci, nu pe cel de acum. Nu a mai sunat-o după aceea, presupun că a plecat spre cimitirul elefanţilor.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.