Tăcerea și inexplicabilul

| | Ce scriu, Proza

În lume, sunt lucruri care par inexplicabile, fapte care îți rămân adânc în memorie pentru că nu le poți atribui cauza. Altele sunt doar minunate. Întotdeauna am ținut minte inexplicabilul și minunățiile, încercând totodată să uit grozăvia sau banalitatea.

piatra-pictata-dragos-serban-vorbe-neintelese

Nu am uitat, de exemplu, tăcerea, acest fenomen la fel de minunat pe cât este zeroul din matematică.

Ce ar fi matematica fără zero, doar cu unu și doi și trei, ce ar fi ea altceva decât o înșiruire de cifre infinit de obositoare în absența tăcerii dintre ele.

Ce ar fi muzica fără tăcere între sunete? Un strigăt lung și strident.

Eu am cunoscut tăcerea în starea ei densă și vizibilă, am cunoscut-o de mai multe ori. Odată în moscheea sfântă din Mecca, unde trei milioane de oameni au tăcut împreună într-o dimineață, înainte de răsăritul soarelui, așteptând chemarea muezinului. Tăcerea se întinsese atunci peste noi ca un văl des, o puteai atinge, era palpabilă și îi simțeai existența fizică, dovadă că zero este, de fapt, o valoare. Nimicul este ceva.

Altă dată pe malul Egeei, aceeași tăcere, dar noaptea într-o mănăstire ortodoxă ridicată pe stâncile de marmură ale muntelui Athos. Doar eu și zece călugări, dovadă că ea, tăcerea, se poate ridica maiestuoasă și din puțin, nu doar din mult. Ba uneori se poate ridica și din nimic, așa cum probabil s-au născut timpul și spațiul. Încă nu îmi este clar cine a cui consecință este, timpul a spațiului sau spațiul a timpului? Iată un lucru inexplicabil care m-a urmărit întreaga viață, precum tăcerea.

Paralela dintre tăcere și nașterea universului este simplă. Într-o biserică goală, noaptea, este liniște. Dar ea există? Nu știu, presupun! Este simplu să aflu. Intru apoi în biserică și o ascult. Da, într-adevăr, este tăcere aici. Dar deja biserica nu mai este goală, dacă eu sunt înăuntru. Nu pot să afirm că era tăcere și înainte să intru, deci nu pot să afirm că ea a luat naștere din nimic. Poate, de fapt, eu sunt cel care am stârnit-o, percepând-o ca atare. La fel și cu universul. Nu voi afla niciodată ce a fost înainte ca noi să fim. Poate nu a fost nimic, dar știu asta fără să verific? Iar dacă printr-o minune aș putea verifica, aș putea să fiu acolo înainte de însăși existența mea, ar mai fi nimic? Iată un lucru inexplicabil și minunat.

La fel de inexplicabilă a fost o scrisoare pe care i-am trimis-o Marei și care nu a ajuns niciodată la ea. Ca și când ea nu ar mai fi existat, ca și când ar fi fost plecată, și totuși ea era și o aștepta. Am aflat asta chiar de la ea, după ce mi-a reproșat că nu i-am scris. Dar eu îi scrisesem! Și așteptasem un răspuns.

Ciudată joaca de-a existențele, câteodată universul acesta care ne cuprinde tace și atunci, pentru o clipă, noi încetăm să existăm. Dacă cineva ne trimite un mesaj exact în acea clipă, el trece prin noi, pentru că noi nu suntem.

E greu să treci printr-o astfel de improbabilă și inexplicabilă coincidență, dar eu am trecut prin asta. Și singura mea explicație este tăcerea universului. Pentru că el de fapt este muzică, dacă nu ne-ar mai opri din existat s-ar transforma în țipăt. Da.

„Tempoul nu este o realitate, este o condiție” – Sergiu Celibidache

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.