Sfârșit de săptămână în Mangalia

| | Ce scriu, Poezii

Erau zile când plecam primul din orașul meu stup,
lumea se vedea altfel de la înălțimea unei schele,
nimeni nu băga de seamă că nu mai sunt;
gările au rămas desuete,
oamenilor le place să meargă pe șosea în coloană
fiecare din ei un vagon
fiecare din ei încercând să devină locomotivă;
gările au rămas desuete
și totuși din ele mi-am construit schela
ca fetița care demult, într-un basm rusesc,
a lipit multe oscioare de pui într-o scară.

Erau zile când zburam,
nimeni nu băga de seamă că nu mai sunt,
orașul meu tremura frenetic
așteptând într-o miercuri un nou sfârșit de săptămână
numai eu alegeam să nu fiu
și ieșeam și zburam și plecam
din gară în gară
lipeam destinații cu limba ca timbrele pe vederi
și ei nu știau, nu știau că nu sunt.

Câteodată mi se face dor de oameni.
Aici, în garsoniera mea mangaliotă,
nu e nimeni să bage de seamă că n-aș fi;
zilele sunt egale
zilele sunt pur și simplu zile
fără sfârșit și fără săptămâni,
oamenii pur și simplu oameni
și prezentul pur și simplu prezent.

Nimeni nu așteaptă nimic,
nici pe mine nici altceva,
iar gara de aici e un muzeu neelectrificat
al așteptărilor mele pierdute.

Textul face parte din volumul: EU, PĂMÂNT BOLNAV

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.