Realități în Tbilisi

LIVE TEXT / Ultima editare: 12-02-2016 la 18:57

| | Ce scriu, Live text, Proza

Sunt încredințat că nu există o singură realitate, îmi repetam întruna pășind. De pildă, oamenii ăștia din parc ce trec nepăsători pe lângă mine înseamnă tot atâtea realități, cu fiecare din ei în centrul fiecăreia, realități în care eu sunt o umbră pe care poate nici măcar nu au văzut-o. Așa cum deasupra mea sunt stele pe care nici măcar nu le pot observa pe fiecare în parte.

Am strivit chiștocul aruncându-l grijuliu la coș, încercând să nu murdăresc realitatea obiectivă a unui oraș din care făceam parte, din parcul căruia tocmai ieșeam.

Apoi, pe străzi, m-am gândit la ea. Eu nu știu ce gândește acum, mi-am zis, mai ales nu știu dacă se gândește la mine. Pentru că asta e, până la urmă, singura legătură între realitatea mea și a ei. Gândul. Poate că se gândește la mine într-un fel pe care nu îl voi cunoaște vreodată, este doar lumea ei dincolo de ochi și alege să împărtășească sau nu din ea. Aidoma eu, proiectând în spatele ochilor ei gânduri despre care eu îmi doresc să le aibă, în inima ei sentimente pe care eu îmi doresc să le aibă. Îmi voi spune, astfel, de aici din Tbilisi: iubita mea se gândește acum la mine, îi este dor de mine, se bucură și e fericită gândindu-mă, ea mă iubește, așa-mi voi spune.

Dar dacă aș întâlni un șaman pe cel mai înalt vârf al Caucazului care mi-ar cere să mă uit cu ochiul drept într-o anume fântână și m-ar întreba ce vezi acolo? Adevărul, i-aș spune. Ochiul meu drept s-ar strânge atunci, s-ar usca, eu aflând adevăratele ei gânduri și adevăratele ei sentimente. Aș privi după aceea lumea cu un singur ochi, dar cuprinzător cât zece, pentru că eu aș cunoaște trei realități în același timp: a mea, a ei și a orașului din care fac parte. Și așa cunoscător și chior aș tăcea, lăsând pe fiecare să își trăiască liniștit lumile, fără a le tulbura. Știu că mă iubești, i-aș zice, știu că ești fericită, i-aș zice, știu că și ție îți e dor de mine, i-aș zice. Nu aș face atunci decât să las lumile așa cum au fost ele făurite, fiecare cu adevărul ei.

Apoi, pe străzi, m-am gândit în continuare la ea, așa cum m-aș fi gândit dacă nu aș fi fost niciodată pe cel mai înalt vârf al Caucazului, să privesc într-o fântână. O iubesc, mi-am zis, mi-e dor de ea. Eu voi fi în continuare eu, cu închipuirile și proiecțiile mele îndreptate înspre spatele ochilor ei, chiar dacă dreptștiutorul chior s-a individuat în mine. Eu voi rămâne eu, o umbră în realitatea altor umbre, una cunoscătoare a adevărului și a runelor de demult, cunoscătoare a realităților și iluziilor țesute din pânza pe care am cumpărat-o demult de la un negustor pitic care tocmai împlinise niște mii de ani (nu-i dau vârsta exactă, că e sensibil).

Eu, negustorul de mătăsuri, pășind liniștit în fruntea caravanei timpului meu, tocmind, zâmbind negustorește când e ceva de vândut, tăcând senin în rest. Eșaaaarfe de mătaseee, eșarfeee, hai la eșarfeeeee.

Am ajuns în fața autogării, păstram încă în buzunar pachetul de chibrituri pe care ea îl atinsese dimineață. Simțeam nevoia să o obiectualizez cumva, ca pentru a o împietri undeva în realitatea obiectivă din jur, nu în cea din gândurile și fantasmele mele cu fântâni, pitici și șamani. Simțind-o în buzunar îmi aminteam de atingerea ei și prin asta de faptul că e ca și mine, un om cu forme calde și ochi senini.

De fiecare dată când am plecat, am lăsat orașul în urmă așa cum era. Nu am fost niciodată un călător cu bagaje, pe acestea le purtam în mine.

Nu am înțeles rostul obiectelor așa cum nu înțelesesem rostul oamenilor de lângă mine, altul decât cel de dătători de timp și de realități. Fiecare clipă pe care o petreceam alături de ei îmi modifica timpul și propria existență, alterând sentimente și uneori adăugând realități paralele în viața mea. Acesta era și cazul ei.

Unele se pierdeau, altele rămâneau o perioadă lungă până când nu mai știam cine sunt și trebuia să aleg. M-am temut de decizii din pricina asta, pentru că luând o decizie ucideam o realitate. Cum să spui de mâine eu sunt acesta, când știi că prin asta îl condamni pe celălalt la dispariție? Și totuși, am făcut-o de multe ori.

Mara m-a întrebat odată cum pot să merg mai departe fiind același. În primul rând nu merg, i-am zis. Eu stau, iar în anumite momente senzația curgerii vieții și timpului meu nu vine din mersul meu, ci din mersul celorlalți. Poate de asta tu ai impresia că eu sunt același, pentru că tu mergi iar eu rămân. Dacă ai rămâne și tu, amândoi am fi neschimbați.

Ai observat că un lucru nemișcat trăiește mai mult? Da, ăsta e secretul e nemuririi. Mișcarea atrage cu sine schimbare, iar schimbarea înseamnă moartea unei realități și nașterea alteia.

După ce ai căzut și te afli pe fundul unei gropi ai două posibilități: fie încerci să fugi de acolo, să te ridici, să te zbați, fie te resemnezi, rămâi nemișcat și prinzi rădăcini. Poate nu reușești să ieși în felul acesta, dar măcar ai șansa să înflorești.

LIVE TEXT / Ultima editare: 12-02-2016 la 18:57

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.