Puricii unei societăți bolnave

| | Ce scriu, Proza

Nu eu am ales să plec, cel puțin nu de la început. Explicațiile pe care le-am găsit ulterior se referă la miezul acestei decizii, la punerea ei într-un context mai larg. Însă, altul a fost factorul care a declanșat totul.

Vincent_van_Gogh_-_Old_Man_in_Sorrow_(On_the_Threshold_of_Eternity)

Pictură de: Vincent van Gogh

A trebuit să plec pentru că am simțit cum toată societatea din jurul meu, așa cum o știam, murea încet. Simțeam asta în indivizi, în oamenii care o alcătuiau.

Fiecare individ îndeplinește o funcție în societate, are un rol pe care și-l poate alege în funcție de condiții, în funcție de context. Când rolul lui devine acela de a lupta pentru destabilizarea acelui sistem într-un mod grotesc, fără să propună un alt sistem în locul celui pe care vrea să îl schimbe, acel individ devine o celulă mutantă care poartă în el un risc malign.

Societatea are un sistem imunitar, are posibilitatea să se apere până la un punct de echilibru. Însă, după ce punctul acela este depășit, fie prin numărul celulelor maligne care ajung la o rată superioară de înmulțire, fie datorită țesutului în care acele celule se întind și acaparează funcții vitale din organism, după ce punctul acela este depășit organismul este condamnat, nimic nu îl mai poate salva, cel mult i se pot administra paleative, să moară în liniște.

Eu am simțit, la un moment dat, că punctul de echilibru fusese deja depășit. Observam tot mai des astfel de indivizi – mutanți, apăreau inițial punctual, ca o aluniță, apoi se organizau și se întindeau ajungând să acopere organe întregi, să le sufoce cu informații false – trebuie să vă înmulțiți, să fiți ca noi, ceea ce știți e fals, adevărul este numai în noi, poftiți acest segment de ADN – răspândite prin mecanismul clasic tumoral.

Cu un sistem imunitar slăbit de birocrație, inert, celulele adoptau conștiincioase informația din genele mutante și tumora creștea, creștea…

Indivizii susțineau că nu doresc moartea organismului, ci transformarea lui. Aici aveau dreptate într-o oarecare măsură, transformarea nu este rea în esența ei, este o condiție a evoluției. Însă asta este valabil când schimbarea are o margine, este de aici până aici, și în plus are o finalitate, adică exprimarea fenotipică a genei. Când spui „de mâine pielea va fi pigmentată în nuanțe de verde”, asta are un sens și are totodată o margine. Înseamnă că schimbarea pe care o propui afectează doar pielea, iar argumentul tău poate fi și el de natură evolutivă, bunăoară ca să ne ascundem mai bine în iarbă. Da, asta poate fi acceptat.

Însă, când spui „de mâine, nu vom mai fi oameni, vom fi iarbă”, asta nu are sens, nici margine. Este limpede că omul nu poate fi iarbă decât dacă distrugi omul și îți asumi probabilitatea infimă ca miliardele de gene să se combine ulterior astfel încât omul chiar să devină iarbă.

Dar până atunci, pe lângă riscul major al dispariției ca specie, urmează o perioadă de haos. O nouă ordine nu se naște decât din haos, din ruperea vechii ordini. Cu cât schimbarea este mai abruptă, mai spectaculoasă, cu atât haosul se întinde mai mult în timp și spațiu.

Iar tu, ca observator, ce faci atunci când simți că acest fapt este inevitabil? Alegi să pleci, lași totul în urmă tocmai pentru că îți asumi până la capăt rolul de observator. Asta înseamnă că tu nu ai făcut niciodată parte cu adevărat din acel organism, ci ai fost un simbiot, poate chiar un parazit. Dar parazitul, spre deosebire de o bucată de carne, are marea șansă a independenței. Un purice sare de pe un animal mort, în căutarea altui animal viu.

Paradoxal, parazitul poate reprezenta, în aceste condiții, ultima șansă a organismului învins de fenomenul malign. Fiind independent, singur, un observator, el este ultimul capabil să se salveze și ultimul în stare să ducă cu el o parte din moștenirea defunctului organism. În absența parazitului, împreună cu organismul moare tot, tot ce a realizat vreodată, îi moare trecutul. Doar parazitul poate să poarte cu el, mai departe, o fărâmă din ce a reprezentat, cândva, animalul bolnav.

Dar pentru asta trebuie să plece la timp.

Singuraticul, călătorul, parazitul, doar el mai poate salva o parte din valorile unei societăți cuprinse de boală. Pentru că este independent, pentru că poate judeca singur și pentru că poate să lase totul în urmă, luând cu sine doar atât cât trebuie.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.