Mulţumescul, Dumnezeul şi psihologia cozii

| | Opinii

O paralelă între anii 2002 şi 2012. Cum am învăţat să stau la coadă şi uite ce bine mi-a prins, după zece ani. O paralelă între studenţi şi contribuabili.

Pe 21 martie 2002, mă întorceam de la facultate cu o foaie pe care scrisesem principalele noţiuni ale laboratorului de Horticultură generală, la care fusesem prezent în ziua respectivă. Era într-o joi. Învăţasem despre clasificarea ramurilor de rod, la principalele specii pomicole. Spre ruşinea mea, nu îmi amintesc numele profesorului. În orice caz, cursul era prezentat ori de Ioan Burzo, ori de Dumitru Săndoiu. Laboratorul, însă, nu îmi amintesc cine îl ţinea.

Pe la ora asta (16:17), cred că mă întorceam pe traseul Arcul de Triumf, Floreasca, Lacul Tei şi e foarte posibil să mă fi oprit la berăria Măgura (acum e un supermarket), niţel mai încolo de Facultatea de Construcţii, unde serveam o sută de rom stins cu bere, în compania Colonelului.

Aşa mă pregăteam pentru examene, pe care nu le dădeam niciodată la timp, le amânam direct pentru Olimpiadă: restanţe şi reexaminări.

În restanţe, îmi amintesc cel mai bine perioada de după examene, când se dădeau rezultatele. Veniţi după ora 14.00, se spunea. Iar noi, cei 10-20 cărora ni se spunea, veneam mai devreme şi ne aşezam pe trepte, grupuri, lăsând un singur culoar îngust pe mijloc. Câteodată, pe soare, ne mutam afară unde alcătuiam un şir lung pe bordură, ca un gard viu pestriţ, de student-cu-mapă-şi-ţigară.

Niciodată ora nu a fost respectată. Rezultatele întârziau să apară, ţigările se terminau, zâmbetele se transformau în grimase iar speranţele în angoasă.

Apoi, ca prin minune, uşa profesorului se deschidea şi noi eram chemaţi pe rând, ca să primim lucrarea corectată şi rezultatul fatidic: 5 sau nu. Nu ne păsa nouă, olimpicilor, de alte cifre. Pentru noi, un zece sau un nouă era egal cu cinci, în aritmetica aceea sepcifică sesiunilor de restanţe. La fel cum unu era egal cu doi, trei sau patru.

Câteodată răspunsul venea sec, intrai şi ieşeai cu hârtia în mână, alteori venea însoţit de discuţii, ameninţări, poveţe „părinteşti”. Indiferent cum ar fi fost, ieşeai şi treceai bucuros pe lângă cei al căror soroc nu sosise încă, spunându-le eventual: te aştept la colţ, unde colţ egal bodegă, în aceeaşi aritmetică aparte.

Psihologia cozii

Azi am fost la ANAF, unde aşa cum am scris de pe telefon, „am studiat psihologia cozii”. Nu mai eram 15-20 de studenţi, eram vreo două sute de contribuabili, care ne nimerisem acolo la aceeaşi oră. Şi cum aşteptam eu lângă perete, într-un colţ comod, rezemat de dulapul de la camera 13, cu geanta pusă pe un balot de hârtii legate cu sfoară, stam şi scriam.

Stam departe de murmurul care, la răstimp, devenea agitaţie şi vociferare, stam şi mă gândeam că de fapt eu, noi, am fost deja pregătiţi pentru coadă, pentru sistem. Aceiaşi studenţi de acum zece ani, acum fără mape dar cu genţi, stăteau în picioare aşteptând să intre la El. La cel ce reprezintă autoritatea şi are drept de decizie asupra ta. El, Dumnezeu. (apropos de Dumnezeu, ce dor îmi e de asta)

Exact ca acum zece ani, unora li se comunica sec, altora li se cerea socoteală. O doamnă de la casierie după ce îmi face semnn să mă apropii, îmi ţipă prin deschizătura ovală că nu mă cheamă Apreutesei. Ce, eu nu am auzit că se strigase Apreutesei? Îmi dă banii înapoi şi deschizătura ovală e obturată la loc, cu o bucată de carton îndoit. Până la urmă, am izbutit. Mi s-a făcut semn din nou, am dat din nou banii, de data aceasta am primit chitanţă. Singurul cuvânt pe care l-am spus în toată întâmplarea a fost „mulţumesc”.

Exact ca acum zece ani când indiferent de rezultat, că picam sau treceam cu cinci, luam lucrarea şi ziceam mulţumesc, fără târguieli, fără cuvinte inutile. Ascultam ce avea de spus Dumnezeu, încuviinţam şi spuneam mulţumesc, la sfârşit.

dupa zece ani - curs pomicultura 2002

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.